Parintele Teofil Paraian

Parastasul Parintelui Teofil

2011-10-20T11:29:00.000+03:00

Luna aceasta se împlinesc doi ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. La Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, acolo unde părintele a trăit mai bine de 50 de ani, credincioşi din toată ţara sunt aşteptaţi să participe, pe 23 octombrie, la o slujbă de pomenire.

Arhim. Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii "Brancoveanu" Sâmbăta de Sus a precizat că „împreună cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului s-a stabilit ca parastasul doi ani să fie oficiat pe data de 23 octombrie şi va fi săvârşit de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu şi Preasfinţitul Episcop-vicar Sofian Braşoveanul”.

Fostul duhovnic al Mănăstirii Brâncoveanu a trecut la Domnul la 29 octombrie 2009, la vârsta de 80 de ani.

Zile de bucurie la Manastirea "Brancoveanu" - Sambata de Sus

2011-08-15T13:30:00.005+03:00

Mii de credinciosi participa in aceste zile la hramul Manastirii "Brancoveanu" - Sambata de Sus.

Mai multe detalii despre aceasta sarbatoare ne-a oferit Prea Cuviosul Arhimandrit Ilarion Urs - staretul Manastirii: "Sarbatoarea hramului a inceput ieri, 14 august cu slujba Privegherii, oficiata de IPS Laurentiu - Mitropolitul Ardealului si PS Andrei Fagarseanul, inconjurati de un sobor de preoti si diaconi, unde peste 3000 de oameni au participat la slujba Prohodului Maicii Domnului.

Dis de dimineata, la ora 9, in fata Fantanii "Izvorul Tamaduirii" - atestata documentar in sec.XVI - a fost savarsita slujba Sfintirii Apei iar apoi, IPS Laurentiu a sfintit noua pictura ce impodobeste aceasta Fantana. De acolo, credinciosii au mers in procesiune catre Altarul de vara din padurea manastirii - construit de Parintele Arsenie Boca - unde cei doi ierarhi, inconjurati de un sobor de preoti si diaconi au savarsit Sfanta Liturghie la care au asistat mii de credinciosi veniti din toate colturile tarii. La finalul Sfintei Liturghii, Prea Cuviosul Parinte Macarie Tutul - Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane Sibiu - a fost ridicat in treapta de Arhimandrit."

Ca in fiecare an, Manastirea a pregatit o agapa frateasca, la care toti cei prezenti au fost invitati, fiind pregatite pentru aceste eveniment, bucate specifice unui astfel de eveniment.

2011-06-30T09:58:00.001+03:00

Manastirea "Brancoveanu" a intrat in posesia Lucrarii de Licenta a Parintelui Teofil, care este deja expusa in chilia Parintelui. In curand vom publica fragmente inedite din aceasta lucrare.

Veniti de luati bucurie

2011-04-13T17:16:00.002+03:00

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei organizează în perioada 4-5 mai 2011 manifestarea intitulată
„Veniţi de luaţi bucurie”, închinată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29 octombrie 2009), unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani care a marcat puternic viaţa religioasă după 1990 prin exemplul vieţii, prin predicile, conferinţele şi scrierile sale.

Manifestarea din acest an îşi propune să facă cunoscută unui larg auditoriu, învăţătura şi personalitatea duhovnicească a Părintelui Teofil, cu ajutorul unor distinşi invitaţi, ierarhi si personalităţi teologice care vor aborda unele din cele mai importante teme ziditoare de suflet din spiritualitatea sa.

Sesiunile conferinţelor vor avea loc în Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş" şi vor fi deschise de către Preasfinţitul Episcop Paisie Lugojanul, cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Nicolae, miercuri, 4 Mai 2011.
Joi, 5 Mai 2011, participanţii la manifestare vor săvârşi Sfânta Liturghie urmată de slujba de pomenire, în Catedrala mitropolitană “Sfinţii Trei Ierarhi”, iar răspunsurile vor fi date de corul psaltic “Kinonia” al Episcopiei Severinului dirijat de către Părintele ahidiacon Adrian Maziliţa.

Programul manifestării:

Miercuri 4 mai 2011
ora 18 Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş”

Tema: Bucuria Învierii, ospăţul cel veşnic al Ortodoxiei
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif - Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, Franţa
Tema: Aspecte liturgice în viaţa şi învăţătura arhimandritului Teofil Părăian
Preot Profesor Dr. Konstantinos Karaisaridis - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Aristotel”, Tesalonic

Joi 5 mai 2011
Ora 7:30 Catedrala mitropolitană, Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba de pomenire

Ora 12:00 Verinsajul Expozitiei de fotografie “De dragul Părintelui Teofil, Muzeul de Artă, P-ţa Unirii, Timişoara

Ora 18:00 Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş"

Tema: Să luam aminte! – trăim social în religie sau religios în societate?
Preasfinţitul Episcop Sofian Braşoveanul, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
Tema: Gândiţi frumos!... Podoabe de gând ale ortodoxiei
Dr. Costion Nicolescu, Cercetător la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti

Expoziţia de fotografie
Editura Teognost din Cluj-Napoca în colaborare cu Muzeul de Artă din Timişoara şi Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus organizează în perioada 5-15 mai 2011 expoziţia de fotografie intitulată „De dragul Părintelui Teofil”.

Dedicată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian, expoziţia cuprinde fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc.
Expoziţia va mai cuprinde texte reprezentative din cuvântările părintelui precum şi un panou interactiv pe care vizitatorii vor putea expune fotografii personale cu Părintele Teofil.
Acest proiect a debutat la Cluj-Napoca în 3 martie (ziua de naştere a părintelui Teofil) în Catacomba Librăriei Humanitas.

Curatorul expoziţiei: preot Ioan Gînscă
Program de vizitare: Marţi-Duminică: 10.00-18.00. Luni: închis
Pentru alte informaţii vă invităm să vizitaţi: www.dedragulparinteluiteofil.ro

Pomenirea Părintelui Teofil

2011-03-03T15:02:00.002+02:00

Câteva zeci de persoane au participat azi la o slujba de pomenire la Mănăstirea „Brâncoveanu” cu ocazia zilei de naștere a Părintelui Arhimandrit TEOFIL Părăian. Un sobor de preoți și diaconi în frunte cu PreaCuviosul Părinte Ilarion Urs - starețul Mănăstirii au oficiat slujba parastasului în Biserica Mare a Mănăstirii, iar la finalul slujbei Părintele stareț a evocat personalitatea complexă și duhovnicească a Părintelui Arhimandrit Teofil, care timp de 20 de ani a fost duhovnicul acestei Mănăstiri si a multor credincioși. Apoi toata lumea prezentă a mers în trapeza unde a avut loc o agapa tradițională.

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 Părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cele 40 de cărţi ale părintelui, în înregistrările cu predici, conferinţe sau interviuri realizate în ultimii 20 de ani.

De dragul Părintelui Teofil

2011-02-06T17:08:00.002+02:00

Editura Teognost din Cluj-Napoca în colaborare cu Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus organizează în perioada 3-10 martie 2011 expoziţia de fotografie intitulată „De dragul Părintelui Teofil”.
Dedicată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29 octombrie 2009), unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, expoziţia va prezenta pe simeze fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu,precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc.
Expoziţia va mai cuprinde texte reprezentative din cuvântările părintelui precum şi un panou interactiv pe care vizitatorii vor putea expune fotografii personale cu Părintele Teofil.

Vernisaj: joi, 3 martie 2011, ora 18.00, Catacomba Librăriei Humanitas,
Cluj-Napoca, Str. Universităţii nr. 4

Curatorul expoziţiei: pr. Ioan Gînscă
Program de vizitare: luni-sâmbătă 11-18; duminică 12-15

Pentru mai multe detalii vizitaţi din 15 februarie siteul expoziţiei: www.dedragulparinteluiteofil.ro

PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN - Scurtă biografie
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.
Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.
Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cele 40 de cărţi ale părintelui, în înregistrările cu predici, conferinţe sau interviuri realizate în ultimii 20 de ani.

Sursa: Mănăstirea ”Brâncoveanu” - Sâmbata de Sus

Parastasul Părintelui Teofil

2010-10-23T13:54:00.003+03:00

La Mănăstirea ”Brâncoveanu” - Sâmbăta de Sus aproximativ 1000 de persoane au participat la slujba parastasului de 1 an al Părintelui Arhim. Teofil Părăian. După Sfânta Liturghie oficiată de IPS Laurențiu - Mitropolitul Ardealului si PS Sofian Brașoveanul - Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, inconjurati de un numeros sobor de preoți și diaconi, a avut loc slujba parastasului în Biserica ”Sfinților Brâncoveni” iar apoi s-a săvârșit un Trisanghion la mormântul Părintelui Teofil. Apoi PreaCuviosul Părinte stareț Arhim. Ilarion Urs a invitat pe toți cei prezenți in trapeza Mănăstirii la agapa oferită de obștea monahală.

Părintele Teofil Părăian s-a născut la 3 martie 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care a urmat cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 şi 1940. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 - 1952, iar la 1 aprilie 1953 intră în obştea Mănăstirii 'Brâncoveanu'. În acelaşi an este călugărit, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, şi primeşte numele de Teofil, 'iubitor de Dumnezeu', transcrierea din limba greacă. La şapte ani de la călugărie este hirotonit diacon de către vrednicul de amintire mitropolit Nicolae Colan, iar în 1983 este hirotonit preot de mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci, primeşte şi hirotesirea întru duhovnic, iar în anul 1988 devine arhimandrit. Părintele Teofil a trecut la cele veşnice la 29 octombrie 2009.

1 AN fără Părintele TEOFIL

2010-09-24T15:05:00.002+03:00

În data de 23 octombrie la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus va avea loc slujba Parastasului de 1 an în amintirea Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian.
"După Sfânta Liturghie Arhierească oficiată de I.P.S Laurențiu - Mitropolitul Ardealului, se va săvârși slujba parastasului în Biserica Mare a Mănăstirii iar apoi la mormântul Părintelui Teofil va avea loc o slujba de pomenire după care toți credincioșii vor fi așteptați la agapa oferită de obștea monahală" ne-a declarat Prea Cuv. Arhim. Ilarion Urs - starețul Mănăstirii

Date autobiografice ale Părintelui Teofil Păraian:

"M am născut în 3 martie 1929, în satul Topârcea de lângă Sibiu. Părinţii mei, Ioan Părăian şi Elisabeta Părăian (născută Buda), au fost agricultori. Eu sunt cel mai mare dintre patru fraţi.
În viaţa conştientă am intrat fără vedere. În această situaţie, şcoala primară am făcut o într o şcoală specială de nevăzători din Cluj, unde am urmat cinci clase, între anii 1935 1940. În 1940, din cauza evenimentelor de atunci, am întrerupt şcoala, rămânând în casa părintească vreme de doi ani. În toamna anului 1942 am reluat şcoala, tot la o şcoală specială, în Timişoara, unde am urmat clasa a şasea. În 1943 am început studiile gimnaziale la liceul C. D. Loga din Timişoara, liceu de văzători, unde am urmat opt clase, respectiv gimnaziul şi liceul. Dintre acestea, şase clase le am urmat fără frecvenţă, iar două participând la cursuri (clasa a zecea şi a unsprezecea).
În toamna anului 1948 am terminat liceul şi mi am luat bacalaureatul şi tot atunci m am înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu – ¬Facultatea de Teologie de astăzi –, unde am studiat vreme de patru ani, între 1948-1952. Sunt licenţiat în teologie. La 1 aprilie 1953 m am încadrat în obştea monahală a mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde am devenit monah în 15 august 1953, primind numele de Teofil. În 1960, în 15 august, am fost hirotonit diacon de către vrednicul de pomenire mitropolitul Nicolae Colan. După 23 de ani, în 13 mai 1983, la sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, am fost hirotonit preot şi hirotesit duhovnic de către Î.P.S. Antonie Plămădeală. În 1988, în 8 septembrie, am primit gradul şi distincţia de arhimandrit.
Un punct de referinţă în viaţa mea l a constituit întâlnirea cu părintele Arsenie Boca de la sfârşitul lui august 1942. Doream atunci să rămân în mănăstire, dar nu s a putut din motive obiective. Părintele Arsenie Boca mi ¬a pus în atenţie rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte mă pe mine, păcătosul!” şi m a îndemnat să o fac cu gândul şi lipită de respiraţie, în felul următor; între respiraţii să zic „Doamne”; trăgând aerul în piept, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi dând aerul afară din piept, să zic „miluieşte mă pe mine păcătosul!”
Pe parcursul a aproape 40 de ani, l am avut ca îndrumător spiritual, în cadrul mănăstirii, pe părintele Serafim Popescu, duhovnic şi preot al mănăstirii noastre.
În situaţia specială pe care o am, pe lângă cultura oficială din şcoală, mi¬ am agonisit multe cunoştinţe din cărţi, dintre care multe mi le au citit prietenii şi colegii. Unele din cărţi – părţi importante din Filocalie – le am transcris în sistemul Braille, după dictatul celor apropiaţi. În ultimii 20 de ani am lucrat mult cu înregistrări pe bandă magnetică – benzi şi casete –, pe care le am studiat în folosul meu şi al altora.
În cadrul mănăstirii am participat la dumne¬zeieştile slujbe ale Bisericii în calitatea pe care am avut o, desfăşurând şi o importantă activitate predi¬catorială.
În condiţiile de libertate de conştiinţă şi de cuvânt, am ţinut cuvântări în biserici şi săli de cultură, ca invitat în special al studenţilor, în mai mult de 40 de oraşe din ţară. De pe urma cuvântărilor şi conferinţelor ţinute s au realizat 13 cărţi: Ne vorbeşte Părintele Teofil, Duhovnici români în dialog cu tinerii, Lumini de gând, Gânduri bune pentru gânduri bune, Prescuri pentru cuminecături, Cuvinte către tineri, Din vistieria inimii mele, Întâmpinări, Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, Darurile Învierii, Cuvinte lămuritoare, Veniţi de luaţi bucurie şi Maica Domnului – Raiul de taină al ortodoxiei.
Ca activitate publicistică, am colaborat la: Telegraful Român, la revistele: Mitropolia Ardealului, revista Învierea, Porunca iubirii, Altarul Banatului, Epifania, unde am tipărit câteva predici şi articole, la îndrumătoare bisericeşti. De asemenea, am dat interviuri la diferite ziare şi reviste şi am participat la emisiuni radio şi TV.
Toate le am făcut în nădejdea binelui şi a înmulţirii bucuriei.
Arhim. TEOFIL PĂRĂIAN,
Mănăstirea Brâncoveanu,
Sâmbăta de Sus, Braşov "

In fata viitorului - II -

2010-07-29T11:08:00.001+03:00

...Mai este o alcătuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim de Chipul lui Dumnezeu în om: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Mărturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu că purtăm în noi Chipul Lui, şi anume Chipul măririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o mărire, Dumnezeu fără mărire nu poate fi, omul fără mărire poate să fie. Poate fi întunecat, poate fi depărtat de Dumnezeu, poate să nu mai reprezinte pe Dumnezeu, şiatunci nu mai este Chipul măririi, dar totuşi zicem noi: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Am păcate pe suflet, am întinări pe chip, am pete pe Chipul pe care mi lai dăruit, cu care mai cinstit, sunt Chipul măririi Tale celei negrăite, dar nu reprezint mărirea Ta cea neexprimată şi inexprimabilă. Deci, „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea do-rită dăruieştei, făcândumă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. Prin aceste cuvinte mărturisim că nu suntem ceea ce am fost destinaţi să fim şi că, în faţa viitorului stând, ar trebui să fim preocupaţi de revenirea la chipul cel dintâi, la Chipul măririi celei negrăite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate realiza decât dacă ajungem să fim curaţi, dacă devenim curaţi. „Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită (de mine şi de Tine) dăruieştemi, făcândumă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre veşnicie.
Stimaţi ascultători, cu aşa ceva putem porni la drum în faţa viitorului. Cu conştiinţa că suntem creaţi de Dumnezeu şi că din situaţia în care ne găsim, preocuparea noastră ar trebui să fie îmbunătăţirea sufletească realizată prin înlăturarea a ceea ce este negativ în viaţa noastră şi prin realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în faţa viitorului şi în veşnicie. Am zis că timpul nostru real, timpul în care acţionăm, timpul în care ne informăm, timpul în care ne realizăm, este timpul prezent.
Niciodată şi nici un om nu se poate detaşa din prezent ca să trăiască în viitor sau să trăiască în trecut. Trecutul ni lam realizat prin prezentul de altădată, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioară care pentru noi acum este trecutul nostru şi, în fiecare clipă din viaţa noastră, suntem rezumatul întregii noastre vieţi. Iar la bătrâneţe suntem ultima formă a rezumatului întregii noastre vieţi.
Am spus că deosebirea dintre tânăr şi omul în vârstă este că omul în vârstă sa realizat, sau a putut ajunge să se realizeze, sau este cum este, după o viaţă întreagă; pe când tânărul – având în spate doar copilăria, care, în general, este considerată vârsta la care din punct de vedere moral ar trebui să rămânem în toate fazele existenţei noastre, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu intră cei ce sunt ca şi copiii: „De nu veţi fi cum sunt copiii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei XVIII, 3) – e preocupat realmente de viitor.
Copilul, în general, nu duce o viaţă dirijată, ci duce o viaţă spontană. În copilărie, fiecare dintre noi iam reprezentat mai mult pe părinţii noştri decât pe noi înşine. La tinereţe începe să urmeze un fel de detaşare de antecesorii noştri, de părinţii noştri, de bunicii noştri. Începem să ne conturăm ca existenţe, ca entităţi individuale, cu specific personal, la aceasta, bineînţeles, ajutând şi educaţia pe care o primim şi pe care o folosim, educaţie dirijată prin şcoală sau prin familie. Educaţie formatoare sau deformatoare, dată de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulă, cu manifestările care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru şi pe care de multe ori ni le imprimă şi nouă. Aşa încât omul, până la urmă, este un produs, un produs al înaintaşilor săi, un produs al propriei sale existenţe şi un produs al societăţii în care trăieşte.
Să luăm numai un caz: limba, de pildă. Vorbim limba pe care au vorbito părinţii noştri. Am învăţat de la ei să vorbim. Iată, deci, că suntem un produs al societăţii din jurul nostru şi nu cunoaştem altceva decât ceea ce ni se comunică, decât ceea ce ni se dă din punct de vedere al influenţei pe care o are societatea prin limba pe care o vorbim.

ÎN FAŢA VIITORULUI

2010-07-18T13:37:00.000+03:00

Miam propus să vă vorbesc astăzi despre viitor şi despre pregătirea pentru viitor şi am formulat tema „În faţa viitorului“. Deci, cum stăm noi în faţa viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge pentru tineri în special, pentru că ei au în faţă viitorul, spre deosebire de bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în vârstă şiau realizat întrun fel viitorul, iar viitorul în această lume începe să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai au preocupări de viitor, aşa cum au copiii şi în special tinerii.
Orice om vine pe lumea aceasta cu faţa spre viitor. În limba greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă „privitor în sus“, de la ano atrin, adică o fiinţă care priveşte în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea cel caracterizează pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai pământul. Deci, omul este fiinţa care priveşte în sus. Poate să privească şi în jos, dar poziţia lui firească este de privitor în sus.
Poate că sar potrivi foarte bine ca definiţie a omului şi „privitor spre viitor“. De ce? Pentru că după ce trecem de viaţa neconştientă, după ce intrăm în viaţa conştientă, după ce începem să ne angajăm la ceva pentru existenţa noastră, pentru noi, suntem preocupaţi cu vremea, şi în mod deosebit – de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de ştiut cum anume ne putem pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca să avem un viitor aşa cum nil dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în primul rând Evanghelia şi apoi învăţătura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religiosmoral; iar din punct de vedere al cunoştinţei, ne pregăteşte şcoala. Cei mai mulţi oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în faţa viitorului sau se angajează pentru viitorul lor – prin şcoală, prin cultură. Bineînţeles că şi cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstracţie de cultură, nu pot să nu facă şcoală sau pot şi să nu facă şcoală dar, în cazul acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă intelectuală.
Neam pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu ştie de ce a venit în lumea aceasta. Sau făcut anumite afirmaţii, se pot face afirmaţii diferite, dar pe viaţă nu este scris nimic. Aşa că am putea zice pur şi simplu: trăim pentru că neam pomenit trăind şi nu ştim cum ar fi dacă nam trăi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiinţă la fiinţă, din neexistenţă la existenţă. Suntem o existenţă, o existenţă umană. O existenţă în care am adus împreună cu existenţa fizică, biologică, şi o existenţă de altă natură, şi anume, zicem noi, o existenţă spirituală.
Cei care credem în Dumnezeu, cei care ţinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educaţi în lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ştim şi auzim la sfintele slujbe că am fost aduşi din nefiinţă la fiinţă de Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc mai cinstit“, spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit“. Nam fost şi sunt; sunt, pentru că din ceea ce nam fost mai adus Tu, Doamne, să fiu. Miai dat fiinţă, miai dat existenţă. Nu numai existenţă miai dat, ci miai dat şi Chipul Tău cel dumnezeiesc. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă la fiinţă mai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc mai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăşi mai întors în pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindumă“. Această alcătuire ne pune deodată în faţa trecutului, a prezentului şi a viitorului.
Am învăţat cu toţii la şcoală că verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul şi viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care neam trăit cele dinaintea prezentului de faţă, timpul în care, ca prezent, neam alcătuit trecutul. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit“. Exist, pentru că mai creat Tu, Doamne. Miai dăruit Chipul Tău, mai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că santâmplat ceva neprevăzut de mine şi ştiut de Tine – am călcat porunca; şi pentru că am călcat porunca „iarăşi mai întors în pământul din care am fost luat“. Destinaţia pentru partea fizică, pentru partea biologică a omului – întoarcerea în pământ.
„La cer după asemănare mă ridică“ – adică, Doamne, miai dat fiinţă, miai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin Chipul pe care mi lai dat – „cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindumă“. „Cu frumuseţea cea dintâi!“ Am avut o frumuseţe neîntinată, o frumuseţe nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care mai cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, priveşti la ceea ce sunt eu, vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după ce nam ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde – pentru prezent şi pentru viitor. Nădejdea că mă poţi duce la frumuseţea cea dintâi.

81

2010-03-03T15:56:00.003+02:00

atat ar fi implinit Parintele Teofil azi. in fiecare an, sute de persoane veneau la Manastirea Sambata de Sus, in 3 martie pentru a-l serba intru bucurie pe Parintele Teofil, cel atat de drag multora. Veneau sa-l serbeze pe "omul bucuriei", sa il vada pe "zambetul lui Dumnezeu" sa primeasca o binecuvantare de la "cel odihnitor de oameni".
si azi, sute de persoane au venit la Manastire pentru a-l serba intru pomenire si intru bucurie. si asa cum cere traditia, inca de dimineata credinciosii au umplut biserica mare a Manastirii participand la slujba Sfintei Liturghii a Darurilor mai inainte sfintite si apoi la slujba de pomenire de la mormantul Parintelui.
Dumnezeu sa-l numere cu sfintii Sai, iar pe noi sa ne mantuiasca.

Canonul si pravila - II -

2010-02-28T17:32:00.001+02:00

Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întîi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frămîntarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfînta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cîndva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu cînd am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorît pe un fiu al meu”. Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gîndit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gîndul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gînd dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decît acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gîndite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

Canonul si pravila

2010-02-22T12:00:00.000+02:00

Omul, dacă calcă canonul, e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănînce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mîncat de dulce în post, nu ştiu cînd. Dar, ce se întîmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănînci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănînci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decît cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mîncaţi cum se cade. Mîncaţi cu ulei, dar mîncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

Post

2010-02-14T16:35:00.001+02:00

Un post binecuvantat pentru toata lumea.

Sectarii

2010-02-12T11:43:00.000+02:00

Ce atitudine să avem în faţa prozelitismului sectar? Dacă ne manifestăm făţiş, suntem consideraţi de alţii nedemocraţi.
Atunci, să fiţi democraţi! Dragă, noi n-avem rostul să împiedicăm nişte lucruri care nu ne privesc pe noi; fiecare poate să-şi urmeze calea. Democraţia noastră stă în aceea că-I slujim lui Dumnezeu în felul nostru şi îi lăsăm pe alţii să-şi urmeze calea în stilul lor. Dacă vom avea un ascendent moral real, nu o să ne poată sta nimeni împotrivă. Dacă nu, n-avem credit, în general. Ortodoxia noastră este viaţa noastră ortodoxă.

Cred că prezenţa sectelor îşi are cauza în lipsa unei trăiri ortodoxe autentice. Mulţi dintre cei consideraţi ortodocşi nici nu ştiu că aparţin Ortodoxiei, ceea ce de fapt înseamnă că nici nu aparţin. Nu ştiu nici ce este Ortodoxia. Mulţi, chiar dintre ortodocşi, nu cunosc avantajele Ortodoxiei faţă de celelalte organizaţii şi concepţii creştine. În concluzie, se poate spune că nu ortodocşii trec la sectari, ci la sectari trec oameni care de fapt n-au avut nici o apartenenţă religioasă. Un ortodox autentic este şi rămîne ortodox, el doar putînd să înainteze în ortodoxie.

inchisoarea

2010-02-11T17:04:00.000+02:00

Aş vrea să reţineţi ceva, şi anume că cineva a spus întrebînd: „De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei?”. De ce într-o închisoare, în închisori în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Şi răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi.

oameni odihnitori

2010-02-10T15:42:00.000+02:00

Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.
Îmi place foarte mult cum Sfîntul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate”; şi mai departe: „Odihneşte întru Domnul inima mea”. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire.

Injuraturile

2010-02-09T16:38:00.000+02:00

Cîte unul îmi zice că înjură. Şi îi zic: De ce înjuri? Păi zice, că aşa îmi vine. Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine? Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om. Păi zic: Fii şi tu altfel de om!

Dumnezeu - V -

2010-02-08T17:00:00.000+02:00

Părintele Arsenie Boca zicea că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decît iubirea celui mai mare sfînt faţă de Dumnezeu”.

Părintele Serafim de la noi de la mănăstire zicea: „Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut!”. E o realitate. Adică Dumnezeu vrea să ne ajute, vrea să ne mîntuiască. Nu poate fără noi, dar e totdeauna gata de a ne ajuta.

Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce Îi oferim noi. Noi avem nevoie de ceea ce Îi oferim.

Fiecare dintre noi suntem, la măsurile noastre, însă trebuie să ne raportăm la Dumnezeu ca Dumnezeul nostru să devină pentru fiecare şi „Dumnezeul meu”.

Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntîlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

Dumnezeu ne-a creat ca să fim veşnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm.

Dumnezeu - IV -

2010-02-06T11:54:00.000+02:00

Dumnezeul meu, Mîntuitorul meu Iisus Hristos, este Mîntuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru noi” (Matei 20, 28).

Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am mai spus eu că Fericitul Augustin şi-a propus să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi gîndindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării, cînd se plimba odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi cînd l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul Augustin a avut un gînd: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu cînd vreau să scriu o carte despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-o carte. Aşa este şi cînd ne gîndim la tainele mîntuirii, la tainele Domnului Hristos: nu putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricît am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit ca să cuprinzi nemărginitul.

Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dar dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu.

Dumnezeu - III -

2010-02-05T21:09:00.000+02:00

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna cînd am auzit că Dumnezeu Se şi mînie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mînie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte... Totdeauna cînd am auzit aşa ceva, mă gîndeam că Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfîntul Apostol Pavel are un cuvînt care aşa de mult îmi place. Zice că: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Fiecare dintre noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, dacă ne cercetăm, dacă ne analizăm, ne dăm seama că Îl înţelegem pe Dumnezeu cumva şi în legătură cu ceea ce suntem noi.

În anul 1954, eram la Cîmpulung Moldovenesc. Am stat acolo cîtva timp cu rostul de a ajuta o familie încercată prin pierderea vederii fiicei unor părinţi evlavioşi. Şi în timpul cît am stat la Cîmpulung, am aflat un cuvînt spus de Goethe, şi anume: „Aşa cum este cineva aşa este şi Dumnezeul lui. De aceea Dumnezeu de-atîtea ori este de batjocură în această lume”. Nemţeşte este aşa: „Wie einer ist, so ist sein Gott. Drum ist der Gott so oft zum spot”. Mi s-au împlîntat în minte aceste cuvinte şi le-am purtat, iată, în sufletul meu timp de 40 de ani. Le-am spus cînd mi s-a dat ocazia, pentru că mi s-au părut totdeauna foarte importante. Fiecare dintre noi pune în felul cum Îl vede pe Dumnezeu cîte ceva din ceea ce este el însuşi.

Dumnezeu - II -

2010-02-03T14:32:00.000+02:00

Dumnezeu e ca un rîu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care îi cuprinde pe toţi aceia care intră în rîu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar n-are nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfîntului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decît este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi cînd avem vreo reţinere, cînd avem vreo ezitare, cînd avem vreo ură, cînd avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfînta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

Dumnezeu

2010-02-02T15:50:00.001+02:00

Sfîntul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, cînd ne uimim de Dumnezeu, cînd Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cît de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atît mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întîlnit cu Dumnezeu.

Manastirea

2010-02-01T14:00:00.000+02:00

Cînd eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pămînt?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gînd. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pămînt este „şi”. Bineînţeles, rîdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pămînt este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pămînt, ci undeva între cer şi pămînt. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încît să fim între cer şi pămînt. Să fim spre cer.

Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decît de pămînt. Dacă o mănăstire e mai aproape de pămînt decît de cer, nu este în rosturile ei.
Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale cîte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gîndi atît de mult la rai, cum se gîndesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvîrşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
„În ţara lui Leru-i ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pămînt cu gîndul la cer, le ajunge atîta, pe cînd cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pămînt ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.

Ai mei de acasă cînd le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întîmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pămînt, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.

Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sîmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!

Tatal primitor

2010-01-31T13:11:00.002+02:00

Ascultati predica rostita de Parintele Teofil Paraian in duminica 34 dupa Rusalii, predica tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu" - Sambata de Sus

Ierusalimul

2010-01-30T17:53:00.001+02:00

Unii dintre credincioşi doresc să ajungă la Ierusalim. Dumnezeu să le ajute, să ajungă să vadă locurile pe unde a umblat Domnul Hristos. Unii nu doresc să ajungă acolo, mulţumindu-se cu ceea ce au aici. Şi de fapt noi prin Sfînta Evanghelie avem tot ce este acolo.

Metanoia

2010-01-29T15:28:00.000+02:00

Din măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă, înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mîntuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, „inima curăţită de patimi”, căci Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

Insingurarea

2010-01-28T12:07:00.000+02:00

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă şi o singurătate plină, cînd te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poţi fi cu tine însuţi, să te cunoşti pe tine însuţi. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufleteşte, ori o împlinire socială, prin omul de lîngă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

Nasii

2010-01-27T11:00:00.000+02:00

Părinte Teofil, cum se aleg naşii şi ce rol au ei?
Naşii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Naşii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părinţii au fost cununaţi de nişte naşi, fiii de obicei sunt cununaţi de fiii naşilor. Aşa se obişnuieşte şi e bine cînd e aşa. Cînd nu poate fi aşa sau cînd s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o înţelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăseşti „naşii de pe curte”, cum se zice pe la noi pe la ţară. În cazul cînd naşii n-ar vrea să fie naşi, adică fiii naşilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie şi pot să fie, în cazul acesta e bine să ţii seama de naşi, să ai respect faţă de naşii părinţilor, ca să ai şi tu în continuare naşii tăi în raport cu cei ai părinţilor. Dacă nu e aşa, şi nu e nici o supărare că nu e aşa, atunci naşii ţi-i alegi tot aşa: după simpatia pe care o ai faţă de ei, după viaţa morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea naşilor este o chestiune care ţine de credinţă, de religie.

Intalnirea cu Hristos

2010-01-26T11:34:00.000+02:00

Pentru fiecare dintre noi întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfînta Evanghelie. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi de cîte ori facem un bine fratelui nostru. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, cînd vom trece din această viaţă şi cînd se va hotărî locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: „În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

Domnul Hristos n-a dat întîi Pîinea, întîi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: „No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mîntuiţi, vă dau Eu cale de mîntuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sîngele Meu şi vă mîntuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de întîmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întîmpinare a noastră pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţămîntul prezenţei Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, pînă la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

Pacatele - III -

2010-01-25T14:35:00.000+02:00

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfîntul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gîndeşti la ea cînd auzi aşa ceva, anume că Sfîntul Macarie s-a făcut dumnezeu pămîntesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pămînt, Sfîntul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfîntul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cînd nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi cînd n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

Vames si Fariseu

2010-01-24T13:47:00.002+02:00

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian, tinuta in duminica a 33-a dupa Rusalii - a Vamesului si Fariseului.
Predica a fost tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu"- Sambata de Sus

Pacatele - II -

2010-01-23T14:41:00.001+02:00

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi cînd întîlneam cîte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntîmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfînt. Eu nu zic că îs sfînt, da’ că îs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămîne în ele, şi sunt destui care rămîn în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rînduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pămîntul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gînd, în cuvînt şi în faptă.

Pacatele - I -

2010-01-22T12:59:00.000+02:00

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mîndria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

Cinstirea - II -

2010-01-21T16:33:00.000+02:00

La Slujba de la Paşti zicem aşa: „Să mînecăm cu mînecare adîncă şi – fiţi atenţi – în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cîntarea. Cîntarea de la slujbele noastre, de la Sfînta Liturghie. Cîntarea noastră-i mirul nostru. Deci, să mînecăm dis de dimineaţă, să plecăm dis de dimineaţă, şi în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului. Acesta-i mirul nostru: viaţa curată şi cîntarea.

În Sîmbăta lăsatului sec de carne, cînd este Sîmbăta morţilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămîne şi nouă, şi noi rămînem de pe urma binelui făcut, rămînem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întîi de mirosul frumos al mirului.

Cinstirea

2010-01-20T15:06:00.000+02:00

Cînd iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.

Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvîntul acesta că Mîntuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.

Nu a rămas în rînduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întîmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mîntuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.

Ceea ce au dus femeile mirofore la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mîntuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în miresme. Şi atunci cît a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.

Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:
„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, cîştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!

Rasul

2010-01-18T15:02:00.000+02:00

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrîneze rîsul?
Nu, poţi să rîzi de cîte ori îţi vine să rîzi, numai să nu rîzi ca să te găseşti în treabă. Cînd îţi vine să rîzi poţi să rîzi, numai să nu rîzi de oameni, să nu rîzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam rîde, şi nu mă gîndesc niciodată că am păcătuit că am rîs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zîmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zîmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfînt nu ştim cum am putea să zicem că zîmbeşte, dar prin zîmbet înţelegem o deschidere mîngîietoare. Şi atunci se poate rîde cînd e cazul de rîs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plîngeţi cu cei ce plîng” (Romani 12, 15) zice Sfîntul Apostol Pavel, iar Sfîntul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este cîte unul care e mai predispus la rîs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi rîdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum rîde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă rîzi cînd nu se rîde, atunci nu e corect.

Vamesul

2010-01-17T13:53:00.002+02:00

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian din Duminica a 32-a dupa Rusalii, a lui Zaheu Vamesul

Indoiala

2010-01-16T14:20:00.000+02:00

Îndoiala persistă cîtă vreme credinţa este teoretică, nu trăită, experimentată.

Cererea

2010-01-15T12:32:00.000+02:00

Dacă cerem de la Dumnezeu lucruri care nu ni se cuvin şi lucruri pe care nu vrea Dumnezeu să ni le dea, pentru că nu are în plan cu noi să ni le dea, atunci nu ajungem unde trebuie.

Betia

2010-01-14T11:37:00.001+02:00

Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o prin Banat. Cînd eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo – am stat cîteva zile – şi zice cineva: „Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru”. Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi i-am spus unui om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa cînd se nimereşte şi mai ales cînd stăm la o masă. Şi zice: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”. Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.

Multumire

2010-01-13T09:56:00.002+02:00

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie,
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfînta Biserică,
Pentru Sfînta Preoţie,
Pentru Sfînta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întîlni în faţa Lui în Sfînta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe.

2010-01-13T09:56:00.001+02:00

Pocainta - II -

2010-01-11T20:15:00.000+02:00

Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pămînt, la Sfînta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfînta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfînta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Cîţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gîndim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Pînă la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli.

Condiţiile iertării sunt în primul rînd pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti cînd părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.

Mie întotdeauna îmi sună strident cînd cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?”. Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci cînd eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Cînd începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Cînd au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gîndit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.
În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfînt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tînăr un cuvînt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.
Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

Pocainta

2010-01-10T15:43:00.000+02:00

Ce este pocăinţa? Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfîntul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfîntul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvîntul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare amintite mai sus. Cînd îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfîntul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Cînd te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

Înţelesul pocăinţei este acesta: schimbarea minţii omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînţeles, după o minte îmbunătăţită. Sfîntul Marcu Ascetul spune şi el: „Să nu asculţi de inima ta cîtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ţi le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raţionali, cum ar zice Sfîntul Antonie cel Mare.

Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tînguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tînguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atît de trecut cît ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărît de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cît l-ai făcut cîndva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

Sarutul

2010-01-09T14:26:00.000+02:00

Cum priviţi sărutul între doi adolescenţi?
Sărutul între doi adolescenţi e o manifestare, o revărsare de suflet, poate fi o revărsare de suflet şi se poate realiza pătimaş şi nepătimaş. În cazul cînd e nepătimaş, e admis. Totuşi e bine să se găsească altă modalitate de apropiere, pentru că, de multe ori, manifestările acestea au şi implicaţii care nu ţin de prietenie; în componenţa sărutului pot intra – şi intră adeseori – implicaţii sexuale.

Credinta - III -

2010-01-08T10:00:00.001+02:00

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.

Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi cîte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vîrful scării decît mergînd din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănînce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gîndit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gîndit tu în gîndul tău cînd te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gîndit să fiu ca un cîine pe care cînd îl alungi se duce şi cînd îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.

Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.

Sfîntul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Cînd Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gîndesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.

Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi cîţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pămînt bătătorit, alteori poate să fie pămînt pietros pentru cuvîntul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pămînt cu spini şi alteori poate să fie pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rînduieli ca în vreme de toamnă, cînd se seamănă grîul, să se citească din Sfînta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineînţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grîu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvînt, aduc cuvîntul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pămînt bătătorit, alţii ca pămînt pietros, alţii ca pămînt împresurat de spini şi alţii ca pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvîntul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neîmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvîntul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfîntul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfîntul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfînta Evanghelie cuvîntul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gîndul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfîntul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfîntul Apostol Pavel, îl îngîmfă pe om, iar împlinirea cuvîntului este mîntuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngîmfă pe om, îndemnîndu-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnîndu-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decît cultura fără credinţă.

În Romania avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În Romania este mai multă necredinţă şi necultură!

Credinta - II -

2010-01-07T14:48:00.000+02:00

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie cîtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cît îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atîta credinţă avem, cîtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.

Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care l-ar fi spus, Sfîntul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mîntuim. Omul nu se mîntuieşte decît în condiţiile în care trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.

Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.

Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.

Cine are putere sufletească este mai tare decît ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gînd? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mîine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gîndesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întîmpla nimic în lumea aceasta decît cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întîmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămîne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

Credinta - I -

2010-01-06T15:09:00.000+02:00

Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfîntul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvînt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvîntului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvîntul”. Sfîntul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos cînd a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfîntul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mîntuitorul Iisus Hristos cînd primim cuvîntul Lui. Dacă nu primim cuvîntul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mîntuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvîntul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mîntuitorul Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfîntul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decît necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfîntul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decît necredincioşii.

Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Cînd eşti numai informat e prea puţin. Cînd eşti convins, e cît trebuie. Credinţa înseamnă convingere.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfînta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa cîtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.

Filocalia

2010-01-05T14:25:00.000+02:00

Filocalia este cartea mea preferată.

Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că: „Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pămîntul rom_nesc”. E frumos şi e şi adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gîndire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundînd.

Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie.

Filocalia este o colecţie de cărţi scrise de călugări şi pentru călugări.

Calendarul

2010-01-04T11:50:00.000+02:00

Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?
Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic „sfîntul calendar”. Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci cînd a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămîn la calendarul vechi, că acela e sfînt şi acesta e pîngărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decît ceea ce ne desparte.

Maica Domnului - III -

2009-12-28T19:59:00.000+02:00

Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.

„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Mîntuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mîinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfînt, cum ştie cu fiecare dintre noi, şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.
Asta înseamnă să urmăm exemplul Maicii Domnului, să fim smeriţi, adică să fim fără veleităţi, şi mai ales fără veleităţi religioase. Nu zice nimeni că nu trebuie să ocupăm, ca creştini, locuri de frunte în societate, locuri de frunte în cultură, locuri de frunte chiar în conducerea oamenilor. Putem să avem astfel de locuri şi să dea Dumnezeu să fie cît mai mulţi creştini la locuri de frunte şi la locuri din care să poată ajuta pe alţii, dar lucrul de căpetenie pentru noi este să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne ridice Dumnezeu acolo unde vrea El să fim. Aşa a făcut Maica Domnului. Maica Domnului parcă ar fi ştiut cuvîntul Sfîntului Isaac Sirul că: „Desăvîrşirea este o prăpastie de smerenie”.
În legătură cu cele întîmplate îndată după Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, cu închinarea magilor, cu închinarea păstorilor, în legătură cu închinarea păstorilor, ne spune Luca în Sfînta Evanghelie că Maica Domnului păstra toate în inima ei. Cineva, şi cred că pe bună dreptate, spunea că Maica Domnului este adevăratul chip al Ortodoxiei. De ce? Pentru că a păstrat în inima ei cuvintele cele folositoare, cuvintele cele bune, le-a păstrat în inima ei. În măsura aceasta suntem ortodocşi, în măsura în care, ca şi Maica Domnului, păstrăm şi noi cuvintele cele sfinte în inima noastră.

Să ne gîndim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvînt cînd a fost necesar să spună, de exemplu: „Vin nu au”, a spus şi cuvînt atunci cînd a trebuit să spună cuvînt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvînt de rugăciune cînd a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”.
Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvînt şi atunci cînd a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvînt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvînt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult cînd trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Mă gîndesc că ar trebui să se gîndească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gîndească mereu la exemplul Maicii Domnului şi cînd e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gîndindu-se şi la Maica Domnului.

Maica Domnului - II -

2009-12-27T13:42:00.001+02:00

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.

Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.

Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.

Maica Domnului

2009-12-26T10:54:00.000+02:00

Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.

Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.

Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.

Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Deschide usa, crestine!

2009-12-24T11:34:00.002+02:00

Nicolae Furdui-Iancu & Dinu Iancu Salajanu- Deschide usa, crestine
Asculta mai multe audio Muzica

Colind

2009-12-23T19:08:00.003+02:00

Pentru ca Parintelui Teofil ii placeau atat de mult colindele, zilele acestea o sa postez cate o colinda in fiecare zi.

Sarbatori fericite pline de bucurie

Colinde (Colaj din colindele romanilor) - (Niculina Stoican,Elena Marinescu,Robert Tarnaveanu,Veta Biris,Mircea Cartisorean,Nastacuta Iuga,Dragan Muntean,Ionut Fulea,Adrian Stanca,Nicu Novac-Mihaela Petrovici-Ramona Vita, Mirela Petrean,Doinita Sambotin)
Asculta mai multe audio Muzica

Calugaria - II -

2009-12-22T12:27:00.001+02:00

Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şia îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu? Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvîrşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?

Dragă, sunt atîţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de ai îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atîţia oameni care nu pot săi îngrijească pe părinţi la bătrîneţe, fără să fie călugări. Aşa încît, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei.

Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, pînă cînd ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr–student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr–muncitor, adică săţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţiai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţiai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai duso înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi careţi este rostul, adică pînă nu eşti hotărît ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.

Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mîntui e mai uşor în călugărie decît în familie.

Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mîntuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, nau fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, cînd am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mia spus un cuvînt formulat aşa: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mîntuiesc”. Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare întro viaţă după voia lui Dumnezeu.

Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvîrşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.
Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustinicia sa.
Între necălugărie şi călugărie nu există o graniţă.
Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atît pentru ziua de astăzi, cît şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.
Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o rîvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.
Îmi vine în minte un cuvînt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci cînd a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: „Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem cînd te vei face om de treabă”.
Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, cînd venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: „Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea”. Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: „Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele”.

Părintele Serafim Popescu spunea uneori: „Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pămînt”. Replica mea la această afirmaţie a fost: „Da, însă cu alţi oameni”. Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decît ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pămînt. Nu suntem capabili de rai.

Calugaria - I -

2009-12-21T16:11:00.001+02:00

Călugăria este elita Bisericii.

La cîţi ani se intră în viaţa monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de cînd sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atîţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vîrsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vîrsta la care se intră în viaţa de familie. Deci cînd te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii careşi doresc să fie copiii lor călugări. Nu sar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, cînd părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Pînă la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmînd lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrînge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintro răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintro oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintro apropiere faţă de Dumnezeu, dintro rîvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.
Undeva, se spune într-un psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvînt care nu sar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu cînd spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, însă, cînd e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi–copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu–om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Pînă la urma îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care leo dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.

Duminica Dinaintea Nasterii Domnului

2009-12-20T11:40:00.002+02:00

Predica tinuta de Parintele Teofil Paraian la Manastirea "Brancoveanu" - Sambata de Sus in Duminica dinaintea Nasterii Domnului - a Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului - Genealogia Mantuitorului

Mania

2009-12-19T14:06:00.000+02:00

Sfîntul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mîniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mînia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mînia întunecă mintea. Cînd eşti gîlcevitor, cînd eşti pornit, nu te mai gîndeşti la ce ar trebui să te gîndeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfîntul Ioan Casian spunînd că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atîta, că tot nu vezi, tot aşa şi cînd te mînii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui cînd e vorba despre mînie este aceasta: să nu te mînii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mîniei, la mînie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mînia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mînia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfîntul Ioan Scărarul, scriind despre mînie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mînia cu lanţurile blîndeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mînia răspunde: Tatăl meu este îngîmfarea – adică mîndria, de obicei mînia e legată cu mîndria; Sfîntul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: „Copacul mîniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mîndriei”; deci totdeauna între mîndrie şi mînie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mînia, o să vedem îndată ce mai spune Sfîntul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrînării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine cînd suntem porniţi spre mînie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mînios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mînie şi de răutate.

Tineretea - II -

2009-12-18T10:00:00.001+02:00

Eram student la Teologie în anul I sau al II-lea cînd a venit la noi Mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, la un curs. A venit vorba despre tînărul cel bogat. A cerut Mitropolitul un Noul Testament. I s-a dat şi el a citit din Sfînta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el, la tînăr, şi i-a fost drag de el. Am citit Noul Testament cu mult timp înainte de a fi la Teologie şi am citit despre tînărul cel bogat de mai multe ori dar nu m-am oprit niciodată la afirmaţia că Domnului Hristos i-a fost drag de tînărul bogat. Dar, de atunci încoace, m-am gîndit adeseori cu drag la omul de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nu ni se spune de ce i-a fost drag Domnului Hristos de tînărul bogat, dar înţelegem din Sfînta Evanghelie că Domnul Hristos a privit la el după ce tînărul bogat a spus că a împlinit poruncile pe care i le-a pus în atenţie Domnul Hristos şi după aceea e scris că i-a fost drag de el. E o bucurie pentru noi să ne gîndim la un om pe care Domnul Hristos l-a cuprins în inima Sa. E o bucurie să ştim că au existat oameni de care i-a fost drag Domnului Hristos în mod special. Şi ştiind aceasta, să ne gîndim cum am putea face ca să intrăm şi noi în atenţia Domnului Hristos şi ca să-I fie drag de fiecare dintre noi. Asta înseamnă că fiecare dintre cei care vor să fie ca tînărul cel bogat să ştie ce anume cere Domnul Hristos de la el şi să facă ceea ce El cere. Tînărul bogat l-a întrebat pe Domnul: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”. Domnul Hristos i-a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile, împlineşte poruncile”. Tînărul a întrebat care porunci. Domnul Hristos a zis: „Să nu ucizi, să nu curveşti, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. Sunt cinci porunci din Decalog. Deci, Domnul Hristos nu i-a spus toate poruncile din Decalog, ci numai cinci dintre ele, la care a adăugat, după Evanghelia de la Matei, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar după Evanghelia de la Marcu, „să nu înşeli pe nimeni”. Sunt şapte porunci care trebuie neapărat împlinite. Şi dacă le împlinim ne asemănăm cu tînărul cel bogat care a spus: „Toate acestea le-am împlinit”. Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag.
Să pornim de la acest gînd în formarea noastră, în modelarea noastră ca tineri. Dacă facem aşa, avem parte de viaţă veşnică.

Tineretea - I -

2009-12-17T09:38:00.000+02:00

Tinereţea are ceva al ei, ceva ceţi place, ceva ce te odihneşte. Mie dintotdeauna miau plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrîneţe, şimi plac şiacuma. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tînărul e modelabil, bătrînui ţapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns cea ajuns, este ce este şi, Doamneajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ţio spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe cînd un tînăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gîndesc eu”. Îi spui: „Măi frate, uite, nare nici un rost să te duci la discotecă, numai tentuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi... Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ceai văzut acolo”, pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşai omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacăşi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.

Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung care să fie pătat de gînduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este întrun fel idealul creştinului. Nu în sensul să rămînem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia cîtă este în copilărie.

Cînd mam dus eu la Mitropolitul Nicolae Bălan să primesc binecuvîntarea pentru Teologie, mia spus să am lumină în suflet. A aflat că sunt fără lumină fizică şi a zis: „Să ai lumină în suflet”. Asta e ceea ce dorim noi mai ales tinerilor. Pentru că dacă ai lumină, mai ales la tinereţe, poţi avea pînă la sfîrşit şi pînă în veşnicie. Şi dacă no ai la tinereţe, nui sigur că o poţi dobîndi după aceea.

Mijlocul pentru a ajunge „bătrîneţi fericite” este, în primul rînd, tinereţe cinstită.

Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrîneţe fericită.

Mitropolitul Bălan avea o vorbă faină: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”. Să ştiţi că inima se murdăreşte şi ea. Cu ce se murdăreşte ? Cu gînduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacă inimai curată, intră în ea Domnul Hristos. Cînd intră Domnul Hristos la noi ? Cînd îi facem loc, cînd scoatem murdăriile din noi, pentru că nu poate intra în loc spurcat.

Mie mi s-a părut totdeauna curios cînd am întîlnit un tînăr trist. De ce? Pentru că tinereţea nu se potriveşte cu tristeţea. Şi de fapt un om credincios trebuie să fie totdeauna un om tînăr. Şi într-un fel toţi suntem tineri, numai că suntem tineri de mai multă vreme. Şi dacă suntem tineri înseamnă că trebuie să fim şi oameni de bucurie, ca bucuria credinţei să stăpînească în sufletele noastre, pentru că credinţa noastră este izvor de bucurie, este izvor de nădejde, este deschiderea raiului spre noi, este raiul în viaţa noastră.

Sfînta Evanghelie de la Ioan ne prezintă o minune făcută de Domnul Hristos, înmulţirea pîinilor, cînd a săturat cu cinci pîini şi doi peşti o mare mulţime de oameni. În relatarea acestei minuni, Sfîntul Ioan are o afirmaţie pe care nu o găsim în celelate Evanghelii, şi anume, unul dintre apostoli a spus către Domnul Hristos, cînd era vorba să sature mulţimea care era acolo: „Este aici un tînăr care are cinci pîini şi doi peşti” (Ioan 6, 9), deci nu apostolii aveau cele cinci pîini şi doi peşti, ci un tînăr. E foarte frumos cînd te gîndeşti că un tînăr avea ceva de oferit pentru mulţime.
Ceea ce îmi place mie să pun în evidenţă este faptul că un tînăr a avut ceva de oferit. Ar trebui ca toţi tinerii să aibă ceva de oferit şi ceea ce ar trebui să ofere toţi tinerii ca ofrandă pentru Domnul Hristos este ceea ce spune Mitopolitul Nicolae Bălan în legătură cu tinerii că: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”.

Un tînăr care ar vrea să se angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Biserică, trebuie mai întîi să se angajeze în lucrarea modelării de sine.

Milostenia

2009-12-16T09:57:00.000+02:00

Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mîntui.

Este bine să facem cît mai mult şi în mod cît mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face, la cele pe care suntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrînată care făcea milostenii şi cu cît îşi înmulţea desfrînarea, pe atît adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrînată că nu va rămîne pînă în sfîrşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.” (Matei 23, 23)

Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

Neputinta

2009-12-15T14:24:00.000+02:00

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de cîte ori m-am gîndit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Poate că eu nu am ajuns la înţelegere cîtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlîntat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decît fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mîntuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Este o vorbă: „Sunt mai aproape dinţii decît părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvîrşirile noastre sunt mai lucrătoare decît principiile creştine. Unde-i „crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…

Care credeţi că este cea mai dăunătoare „slăbiciune” a zilelor noastre?
Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!

Gandul la moarte

2009-12-14T10:31:00.000+02:00

Ce importanţă are gîndul la moarte?
Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gîndul la moarte. Sfîntul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gîndul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi cînd ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi cînd ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi cînd ar muri mîine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfîntul Ioan Scărarul spune că gîndul la moarte – chiar are un capitol despre gîndul la moarte – este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gîndeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gîndeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că: „Mi-am uitat ca de moarte”. Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.
Nu prea e firesc să te gîndeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gîndi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gîndeşti la moarte.

Sfîntul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi cînd ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face cînd voi muri…

Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii”, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavoluli viu”.

O dată o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-o plăcut foarte mult expresia asta

Gandul, fapta si virtutea

2009-12-13T12:47:00.000+02:00

Un Sfînt al Bisericii noastre, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tîlcuind duhovniceşte cuvîntul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvîntul „om” trebuie să înţelegem „gînd înţelept”, gîndul cel înţelept. Cînd ai gînd înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Cînd avem gînd înţelept, gîndul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gîndul cel bun, gîndul înţelept, omul, care este gîndul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în tîlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

M-a întrebat cineva acuma, de curînd, cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gînduri pe care zici tu că sunt bune să le împlineşti ca bune. De pildă: „Lasă-l să se distreze că doar e tînăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, cînd să se mai distreze”. Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de Biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de Tainele Bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvîntată de Dumnezeu.

Gandurile - III-

2009-12-12T09:52:00.000+02:00

În Filocalie, în volumul I, la Evagrie Ponticul, se spune că gîndurile sunt de trei feluri: gînduri îngereşti, gînduri omeneşti şi gînduri drăceşti. Drăceşti sunt gîndurile unite cu patimile, adică acele gînduri care izvorăsc din patimi şi care ne arată pătimitori. Gîndurile omeneşti sunt gînduri care nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt de mijloc, pentru că la apă te poţi gîndi şi cu sete, şi fără sete, la aur te poţi gîndi şi cu lăcomie, şi fără lăcomie. Cine se gîndeşte cu gînduri indiferente are gînduri lumeşti, iar cine se gîndeşte la lucrurile bune cu legătură între ele şi Dumnezeu, acela are gînduri îngereşti, adică se gîndeşte la aur, de pildă, şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru metalul acesta preţios, se gîndeşte la frumuseţi din viaţa aceasta şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru frumoasele lucruri pe care le-a făcut El. În acest caz, omul are gînduri îngereşti. Şi prin gîndurile obişnuite se ridică la gînduri îngereşti, şi prin gîndurile îngereşti se apropie de Dumnezeu.

Să fim cu grijă la gîndurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rînduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfîntul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari.

Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac cînd este mic, cînd este ca o iarbă, dar cînd se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încît trebuie să fim cu grijă la începuturi.

E foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viaţa întreagă, să ne păzim mai ales simţurile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere şi prin auz; şi cine îşi păzeşte simţurile are tot mai puţine gînduri neconforme cu voia lui Dumnezeu şi, cu vremea, acestea se şi sting după cuvîntul din Pateric care zice: „De morţi nu te teme, dar fugi de cei vii!”. De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gîndurile pe care le porţi în minte şi care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influenţează interiorul chiar dacă nu simţurile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gîndurile, iar dacă mintea este pătimaşă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vînt şi nu se naşte patimă fără de gînd”. Deci întîi şi întîi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gîndurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rînduială în minte ca să-ţi poţi face rînduială în viaţă. Cine nu-i atent la gînduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.

Tot Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Aşa cum focul nu rămîne în apă, tot aşa nici gîndul cel rău în inima iubitoare de osteneală”. Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gînd rău în minte care te asupreşte, care se învîrte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gîndul cel rău, obsesia respectivă.

Mai zilele trecute, nu ştiu la ce slujbă eram în biserică, am costatat că am trei gînduri de-odată. Şi gîndul la ce se zice, şi la Doamne Iisuse Hristoase, şi nu ştiu ce mi-o venit în acelaşi timp în minte. Şi-am zis: Domnule, uite, vezi, aşa-i mintea. Mintea-i făcută să nu stea la un singur gînd. De ce? Pentru că numai aşa poate fi lucrătoare în viaţa de toate zilele.
La mine vin de multe ori oamenii şi-mi spun că nu le stă mintea la rugăciune, nu le stă mintea la slujbă. Şi-mi dau seama că-i aşa, că nici a mea nu stă. Şi-atuncea zic: dragă, ăsta nu-i păcat, asta e o neputinţă.

Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.

Gandurile - II-

2009-12-10T10:08:00.001+02:00

Cum putem preveni împrăştierea gîndurilor în timpul rugăciunii, cînd aceasta a devenit obişnuinţă?
Împrăştierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neîmprăştiat şi cînd nui rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai cînd se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.
Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu semprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici cînd nui rugăciune. Împrăştierea este o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încît să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gîndeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decît cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întîmplă şi altceva (faptul, de exemplu, căţi vin gînduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decît în înţelesul acesta, că să fii mai silitor, pentru a se împuţina gîndurile).

În Pateric se spune că la Avva Pimen sa dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, cămi vin tot felul de gînduri rele în minte”. Şi Avva Pimen a răspuns: „Opreşte vîntul! (bătea vîntul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vîntul!”. Şi el a zis: „Nu pot să opresc vîntul!”. Şi părintele a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vîntul, aşa nu poţi opri gîndurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gînd bun să înlături gîndul cel rău!”. Deci, statornicirea în gînduri bune va duce la înlăturarea gîndurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gîndul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gînd.

Este foarte important să ştim că gîndurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gîndurile noastre.

Avînd în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gînduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urîte, este important să fim cu luareaminte la gînduri, să gîndim frumos. De ce? Pentru că, dacă gîndim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gîndim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Criteriul ca să ştii dacă un gînd este bun sau este rău, este acesta: dacă poţi arăta un gînd, dacă îl poţi scoate la iveală oriunde şi oricînd, poţi să ştii că este bun, iar dacă poţi să-l spui numai la unii iar la alţii nu-l poţi spune, că te jenează, să ştii că acela nu-i gînd bun.

Suntem doar nişte oameni păcătoşi care de multe ori suntem biruiţi, de multe ori suntem doborîţi de un gînd. Suntem mai slabi decît gîndurile care vin în mintea noastră, aşa suntem de păcătoşi şi aşa suntem de slabi încît ne biruiesc nişte gînduri.

Cîte suflete sunt în lumea aceasta care sunt hărţuite de gînduri! Nu de realităţi, nu de gînduri din afară, ci de gîndurile lor, de neînţelegerea lor, de neaducerea aminte de Dumnezeu.

Sunt unii oameni care exagerează lucrurile pînă în aşa măsură, încît spun că în fiecare clipă omul păcătuieşte. Nu-i adevărat. Chiar dacă ne vin în minte gînduri străine de rugăciune, pentru că mai ales la rugăciune se arată patimile pe care le purtăm în noi, asta nu înseamnă că gîndurile străine de rugăciune sunt totdeauna gînduri pătimaşe.

Gandurile - I -

2009-12-09T15:35:00.002+02:00

Toate ale omului pornesc de la gîndul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gînd. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gîndurile cele rele şi de toate înfăţişările răului cîte sunt în gînd.

Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rînduială în minte. Cine îşi face rînduială în minte îşi face rînduială în viaţă.

Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cît mai multe gînduri plăcute lui Dumnezeu, cu gîndurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gînduri găsim în primul rînd în Sfînta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întîi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gîndirea şi ca să avem o comoară de gînduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.

În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte „Despre Avva Filimon”. În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon – care era un pustnic – a fost întrebat de ucenicul său: „Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?”. Şi Cuviosul a răspuns: „Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gîndurile din psalmi, încît parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gînduri”. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gîndurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemînă, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gînduri bune şi să aibă numai gînduri după voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „În inima iubitoare de osteneală nu au putere gîndurile cele rele, ci gîndurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă”. Spun părinţii cei duhovniceşti că: „Gîndul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu”, de aceea gîndurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Furnică pentru că apare întîi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.

Toate pornesc de la gînd, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gînd. Ridicările şi căderile se fac în gînd. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Muntele Athos

2009-12-08T11:55:00.000+02:00

Unii dintre călugări se gîndesc mereu cum ar fi să ajungă ei în Sfîntul Munte, să trăiască acolo. Este un gînd bun, deşi nu s-ar putea zice că dacă ai ajuns la Sfîntul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt şi la Sfîntul Munte. L-am întrebat odată pe un părinte de acolo, Părintele Dometie Trihenea, cînd a fost la noi la mănăstire: „Părinte, cum sunt părinţii de la Sfîntul Munte?”. Şi a zis: „Să nu-ţi închipui că la Sfîntul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pămînt! Sunt oameni de pe pămînt... care doresc să ajungă în cer!”.

Aduc aminte acuma de un cuvînt de la Sfîntul Munte, un fel de zicere, un fel de lozincă, care circulă la Sfîntul Munte şi anume că: „La Dumnezeu să te gîndeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Bineînţeles că Dumnezeu nu este ceva de respirat, dar e vorba, prin acest cuvînt, să Îl avem în vedere pe Dumnezeu, să Îl avem în conştiinţa noastră pe Dumnezeu cît putem de des, dacă putem de cîte ori respirăm să ne şi gîndim la Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu-i cu putinţă. Şi „la Dumnezeu să ne gîndim ca la Dumnezeu nu ca la om”, asta înseamnă că pe Dumnezeu să-L avem la măsurile măreţiei Lui, cît putem înţelege noi din măreţia lui Dumnezeu. Vă puteţi închipui ce păcat mare fac cei care-L înjură pe Dumnezeu, cei care-L hulesc pe Dumnezeu şi care în loc să-L mărească Îl necinstesc, cît de departe sunt unii ca aceştia de a se uimi de Dumnezeu.

Eu aveam un părinte la noi la mănăstire – Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească – şi zicea că atunci cînd a fost el la Sfîntul Munte, învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, cînd s-a dus acolo şi-l ţinea părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: „Tare lungă a fost slujba asta”. Şi părintele a zis: „E lungă lenea ta!”.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, a stat la Sfîntul Munte şase luni. În aceste şase luni a fost povăţuit de Părintele Antipa Dinescu, care este cuprins şi în Patericul romînesc. Acolo, la Sfîntul Munte, Părintele Serafim a primit o scrisoare de la Mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a dat în grijă să meargă la Atena să se înscrie la Facultatea de Teologie, că numai aşa poate să-i trimită bursă din ţară. Se gîndea mitropolitul că părintele o să vină şi cu nişte cunoştinţe de limbă greacă. Părintele Serafim i-a spus Părintelui Antipa că a primit scrisoarea care-l îndemna să se ducă la Atena, la Teologie. Este interesant răspunsul Părintelui Antipa (să nu uităm că era vorba de o şcoală teologică, nu de o şcoală laică): „Mă, să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”.
Dacă Părintele Serafim ar fi adus numai cuvîntul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfîntul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine şi nu s-a dus degeaba pentru toţi care ştiu cuvîntul acesta al Părintelui Antipa Dinescu: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”. Scazi, te învîrtoşezi, uiţi de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decît necredincioşii!

Pentru că a fost vorba de pravilă, de rînduială de rugăciune, de program de slujbă, de participarea la sfintele slujbe, tot Părintele Dometie Trihenea, cînd a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun peştele decît cartoafele (sic!), dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit!”. Iată un gînd de la Sfîntul Munte: pierzi vreme de pravilă cînd mergi la pescuit. Stai prea mult acolo şi nu-ţi împlineşti datoriile principale; nu te-ai făcut călugăr ca să pescuieşti, te-ai făcut călugăr ca să-I slujeşti lui Dumnezeu. Dacă pescuieşti şi nu-ţi îndeplineşti datoriile pe care le ai, ai ales peştele în loc de Dumnezeu! Ai ales peştele în loc de pravilă! Deci Părintele Dometie a avut dreptate cînd a zis că pierzi timp de pravilă pentru pescuit.

De curînd a ajuns la mine un cuvînt de la Sfîntul Munte care tare mult mi-a plăcut. Cineva de acolo zice-aşa: „Inima mea are intrări, dar ieşiri nu are”.
Cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieşi. Chiar dacă vrea el să iasă, nu mai poate ieşi. Să-ncurcă … şi nu mai iasă.

40

2009-12-07T21:15:00.004+02:00

40 de zile fara Parintele Teofil, 40 zile fara omul bucuriei, fara prietenul nostru.
E greu, ne e dor de el, ii simtim lipsa dar in acelasi timp il avem permanent langa noi prin rugaciune si parca e mai viu ca oricand.

Mai jos o sa public o poezie scrisa de Parintele Cornel Urs, paroh in Fagaras, un foarte apropiat prieten al Parintelui Teofil. O poezie de o mare sensibilitate izvorata dintro inima sincera, scrisa in timp ce Parintele Teofil se afla in spital.

“Rugă pentru Părintele Teofil”

de Pr. Cornel URS

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

Batranii

2009-12-06T16:06:00.000+02:00

Bătrînii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Cred că aţi băgat de seamă şi dacă n-aţi băgat de seamă sigur vă daţi seama acum că cei mai distanţi oameni sunt oamenii bătrîni, adică-s depărtaţi unii de alţii. La tinereţe, copiii se joacă unii cu alţii, sunt apropiaţi unii de alţii, li-i drag unii de alţii, în general vorbesc.
La bătrîneţe sunt distanţările cele mari, binînţeles dacă oamenii n-au trăit aşa cum a vrut Dumnezeu să trăiască.

Parastasul de 40 zile al Parintelui Teofil

2009-12-05T15:46:00.004+02:00

Astazi a avut loc slujba parastasului de 40 zile pentru pomenirea Parintelui Teofil Paraian, slujba oficiata de PS. Andrei Fagarasanul inconjurat de un sobor de 20 de preoti si diaconi. Apoi in frunte cu IPS Laurentiu si PS Andrei sutele de persoane prezente au mers la mormantul Parintelui inaltand rugaciuni pentru odihna sufletului lui.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii sai

Cateva aspecte din timpul slujbei parastasului.

Raiul

2009-12-04T10:30:00.000+02:00

Este o informaţie foarte foarte preţioasă pentru noi să ştim că cel dintîi moştenitor al raiului a fost un tîlhar, un tîlhar pocăit, un tîlhar schimbat, un tîlhar care nu mai era tîlhar, dar care a fost totuşi tîlhar şi pe care Domnul Hristos l-a primit ca cel dintîi moştenitor al raiului, pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai. Şi este important să ştim că cea dintîi căreia i s-a arătat Domnul Hristos după Înviere, a fost o femeie, Maria Magdalena, de care, spune Sfîntul Evanghelist Marcu, fără să se sfiască, că Domnul Hristos scosese din ea şapte draci.

Raiul este un fel de generalizare a Taborului.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: „Măi frate – Părintele Serafim îl chema – aici poate să fie raiul pe pămînt”. Şi eu ziceam: „Da părinte, dar cu alţi oameni”. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pămîntul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspîndeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pămîntul şi de aici începe cerul. Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvîntarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.

În rai va fi cam cum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pămîntului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mîntuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.

Dacă vrea să ştie cineva cum e în rai, ce se face în rai, să se gîndească ce se face la Sfînta Liturghie şi mai ales ce se face în Săptămîna Luminată.

Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cerul

2009-12-03T20:50:00.000+02:00

Noi ştim că este cer, dar nu ştim ce este, spune un părinte duhovnicesc, şi mai spunem că cerul este acolo unde este Hristos. Şi dacă cerul este unde-I Domnul Hristos, înseamnă că cerul este pretutindenea.

Maica Domnului a fost numită şi e gîndită ca cer. Să ne gîndim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: „Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii …” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers.

Am citit cîndva o carte scrisă de Lucian Blaga. Cartea se numeşte Hronicul vîrstelor, şi acolo el istoriseşte ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că odată, mergînd şi privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o senzaţie pe care o au mulţi. Ţi se pare că şi Soarele merge împreună cu tine, ţi se pare că şi Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că cerul merge împreună cu el. Şi-atunci s-a gîndit la ceva, că dacă cerul merge împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Şi-anume, el să meargă într-o direcţie şi un alt copil să meargă în cealaltă direcţie şi să rupă cerul să vadă ce-i în cer. E un gînd de copil, dar într-un fel un gînd care parcă-i mai mult decît un gînd de copil – să doreşti să ştii ce-i în cer şi să faci cumva să ajungi să găseşti un loc prin care poţi privi în cer.
Bineînţeles, experienţa n-a reuşit, pentru că cine poate despica cerul? Însă idea aceasta că cerul merge împreună cu noi este o idee extraordinară. O idee de neînchipuit de minunată. Să te gîndeşti întotdeauna că unde eşti tu acolo e şi cerul.

Urcusul Duhovnicesc

2009-12-02T10:16:00.000+02:00

Să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine.

Noi suntem într-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineînţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrîneţe. Sigur, sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne împodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrîneţe, în toată vremea, pentru că omul în fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrîneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gîndească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi”. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decît L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.

Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale înainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.

Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm cînd vrem să cunoaştem mult.

Intelegerea

2009-12-01T09:59:00.001+02:00

Va veni o vreme cînd vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cîndva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cît ştim e destul, dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Noi nu putem înţelege cît trebuie din lucrurile lui Dumnezeu. Dacă le-am înţelege, ar fi mai prejos de noi şi n-am avea nici un folos din ele. Avem folos din ele, chiar din neînţelegerea lor, tocmai pentru că sunt mai presus de noi. Este mai mult să ştii că un lucru e mai presus de înţelegere decît să crezi că l-ai înţeles, mai ales dacă este vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Firea noastră nu poate descoperi adevărurile lui Dumnezeu, ci cel mult le poate primi prin credinţă.

Lucrurile cereşti se înţeleg cu o minte sfîntă, cu o minte înduhovnicită, cu o minte mai presus de lume, cu mintea lui Hristos.

Romanii

2009-11-30T13:27:00.000+02:00

Cînd eram copil, mi-aduc aminte cu multă plăcere de nişte lucruri pe care oamenii de astăzi nu le mai fac. De exemplu, rugăciunea de la masă. Păi, sunt atîţia preoţi care mărturisesc că copiii lor nu-şi mai fac rugăciunea la masă. De ce? Că doar ei au învăţat în familia lor! Ei, şi atunci, asta nu-i o scădere a neamului? Şi nu-i un fel de moarte a neamului rom_nesc? Şi nu numai atît. Am luat, aşa, un caz. În familia noastră de exemplu – bine că nu-i nici un frate de-al meu pe aici să mă audă că acum îl pîrăsc – noi am învăţat în copilărie şi ziceam rugăciunea totdeauna la masă, dar acum ei nu se mai roagă. Numai cînd mă duc eu pe la ei, zic şi ei rugăciunea de la masă. Cînd nu-s eu pe acolo îşi uită. Şi atunci ce poţi să zici despre neamul nostru care scade din punct de vedere religios, pentru că nu mai are o legătură cu înaintaşii care au fost oameni credincioşi?

Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărîmituri de pîine, că îi păcat, să nu călcăm pe pîine că îi păcat, că pe grîu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, cînd eram copil, tare aş fi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grîu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles că ăsta era un gînd de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste. Şi atunci, şi pe grîu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grîu?”. Şi-mi arăta punctul acela de germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atîta legătură cu Dumnezeu şi sunt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!

Mi-aş dori să nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinţă, ci fiecare să-şi trăiască credinţa la măsura la care o are şi să ducă înainte viaţa tuturor oamenilor fără să caute să-i cîştige pe oameni pentru o credinţă sau alta, cum se întîmplă de multe ori.
Să ne gîndim la Maica Tereza de Calcuta care-i îngrijea pe toţi, şi pe necredincioşi şi pe credincioşi; le respecta credinţa şi îi ajuta pe oameni aşa cum sunt, ca să fie mai buni, să fie mai curaţi, să fie mai mîngîiaţi, mai liniştiţi, să moară – cum zicea cineva dintre ocrotiţii dînsei: că „am trăit ca un animal şi acum mor ca un înger”. E o vorbă, pentru că îngerul nu moare. Da’ aşa i s-a părut de schimbată viaţa în condiţia respectivă încît a zis: „Pînă acum cînd am fost pe stradă şi-am trăit bolnav şi în mizerie, am trăit ca un animal, şi acuma o să mor ca un înger”. Aşa ceva aş dori să fie în ţara asta pe care s-o binecuvinteze Dumnezeu cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni.

Romnia a ştiut, în decursul ultimilor zece ani, să-şi controleze, să-şi dirijeze libertatea?
N-a ştiut nimic! În decursul acestor zece ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-au ştiut cum să meargă, au mers întîmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă anumite lucruri dar ... Mă gîndesc numai cîtă vorbă a fost la început privind corupţia, privind înlăturarea ei, şi pînă la urmă s-a stins totul.

Ce putem face ca libertatea să nu mai aducă înrobire?
Nu ştiu ce putem face! Mai întîi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să îngrădească libertatea, iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decît libertatea neîngrădită. Adică să nu spună: sunt drepturile omului să facă cutare sau cutare lucru, este dreptul omului să facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuviincioase, este dreptul omului să aibă baruri striptease, este dreptul omului să privească filme necuviincioase... Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului!

Arghirofilia

2009-11-29T12:02:00.000+02:00

Arghirofilia sau iubirea de bani

Sfîntul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că pînă la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom; nu trebuie să fii risipitor. Vedem aceasta şi în firea înconjurătoare; de pildă, albina adună miere pentru prezentul şi viitorul stupului. Bineînţeles, cineva care are credinţă în Dumnezeu nu are motive să fie îngrijorat, dar totuşi faptul de a avea nişte economii este un fapt binecuvîntat de Dumnezeu şi nu se poate socoti o lăcomie. Lăcomia este atunci cînd nu te mai saturi, cînd vrei să ai tot mai mult şi tot mai mult, cînd nu eşti dispus să faci bine celor care au trebuinţe mai mari decît tine, iar tu ai prisos mai mare. În cazul acesta patima e vădită. Sfîntul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, pomeneşte de iubirea de arginţi ca despre rădăcina tuturor răutăţilor. Căci patimile întărindu-se în suflet sunt pricini de multe alte păcate. De exemplu, un lacom de avere va fi de multe ori şi exploatator, va şi fura, va aduna pe nedrept, va înşela ş.a.m.d

Viata spirituala

2009-11-28T11:09:00.001+02:00

Am citit odată o carte despre stareţii ruşi şi nu mi-a mai rămas din cartea aceea decît o singură afirmaţie, o singură frază: „Nu poţi să-i ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare”. Este o frază cît o carte! Este o învăţătură pe care ar trebui s-o avem în conştiinţa noastră şi să ne gîndim la ea.
Mi-aduc aminte, cînd eram copil, că am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo 9 km, cu părinţii mei; m-au mai luat în braţe, m-au mai lăsat pe jos, mă dureau picioarele, mi-era greu şi ziceam: „Hai să mai stăm puţin..., hai să mai mergem”. De aici mi-am dat eu seama că trebuie să ai o înţelegere specială faţă de cei mici.
Dacă este adevărat lucrul acesta pentru viaţa fizică, este adevărat şi pentru viaţa spirituală, pentru viaţa sufletească. Nu-i poţi cere unui om mic din punct de vedere spiritual, să facă lucruri mari, ca unul care este înaintat în viaţa spirituală.

Domnul Hristos n-a legat mîntuirea de o singură faptă, ci a legat mîntuirea de viaţa cea nouă pe care trebuie să o ducă credinciosul.
În locul în care se găseşte se mîntuieşte omul. Am citit cîndva predicile Sfîntului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă, şi acolo, într-una din predici, este următoarea afirmaţie: „Adam, în rai fiind, a căzut; şi Lot în Sodoma fiind s-a mîntuit; nu s-a mîntuit regele Saul în palat împărătesc, ci s-a mîntuit Iov pe o grămadă de gunoi”. Deci lucrurile trebuie făcute cu nădejdea la Dumnezeu unde te găseşti. Noi zicem la slujbă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Nu zicem: numai o parte din viaţa noastră. Toată viaţa noastră să o trăim în aşa fel încît să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu. Asta este esenţial.
Dacă luăm aminte la acest cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci aşezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Să ne mai gîndim apoi că Sfîntul Petru Damaschin spune că a văzut mîntuire şi cădere şi în pustiu, şi în viaţa obişnuită, şi-n călugărie, şi-n căsătorie, şi să ne mai gîndim că el afirmă că „de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mîntuirea”.

Viaţa spirituală nu constă numai în limpezirea sufletului, ci constă în adaosul de virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu.

Vorbele rele

2009-11-27T14:59:00.000+02:00

Noi nu avem nici o putere asupra trecutului, nu-l putem desfiinţa şi nu putem strica răul pe care l-am făcut odinioară. Într-o istorioară interesantă se spune că o femeie care vorbea de rău s-a spovedit la duhovnic, iar acesta i-a dat drept canon să ia un sac cu pene, să-l golească în bătaia vîntului şi apoi să adune toate penele înapoi. Femeia i-a spus duhovnicului că nu poate face aşa ceva. Iar acesta i-a răspuns: „Aşa cum nu poţi să mai aduni penele aruncate în vînt, tot aşa nu mai poţi să aduni vorbele rele pe care le-ai spus şi să repari cinstea acelora pe care i-ai clevetit”.
Iată că nu mai avem putere să schimbăm lucrurile pe care altădată le-am făcut rău, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gîndurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intră şi rămîn în noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. În fiecare clipă, omul e rezumatul lui însuşi, al întregii lui vieţi. De aceea la moarte ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toată viaţa.

Sfîntul Ioan Scărarul spune că unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Cînd cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea cîte le are pomenirea de rău.

Sfîntul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată”. Întîi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rînduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gîndurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele.

Calugarii

2009-11-26T12:40:00.000+02:00

Cuvîntul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrîn frumos”. Bătrîn frumos! Este un ideal! Să fii bătrîn uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrîneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrîni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrîneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrîneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrîn frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrîneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrînească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrîn? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrînului. Să fii ponderat mai mult decît un tînăr (poţi să ai entuziasmul tînărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tînărului). În orice caz, dacă eşti bătrîn de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrînului, ai şi capacităţile tînărului.
Mare lucru să fie un călugăr tînăr cu calităţi de bătrîn. Încă o dată vă spun: cînd zic „bătrîn”, nu mă gîndesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrîn şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gîndesc la bătrînul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrîneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vîrstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrîn frumos, un bătrîn îmbunătăţit, un bătrîn de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe pînă la bătrîneţe. De cînd eşti tînăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gîndiţi-vă la un fagure de miere: cît este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...
Bătrîneţea călugărului nu vine doar la bătrîneţe, poate să fie şi la tinereţe.
Un călugăr trebuie să trăiască pe pămînt ca în cer. Să-şi găsească timp cît mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumînarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gîndul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Cînd vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua cînd am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decît oricînd în viaţa voastră de pînă acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decît viaţa comună, a celor mulţi”.Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cîndva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ cînd s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem cînd o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.
Cineva zice către mine: „Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.
Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cînta iarna în şezătoare un cîntec, nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:
„Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să călugării,
Blăstămîndu-şi părinţii:
De ce i-or călugărit,
Şi nu i-or căsătorit?”.
Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac cînd se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi.
Unii nu-s nici de mănăstire şi nu-s nici de lumea asta. La mănăstire se zice că unii-s de rugă iar alţii-s de fugă.
Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse.

Certurile

2009-11-25T15:19:00.000+02:00

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.
Bineînţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.

Mi-aduc aminte că atunci cînd eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întîmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu cîştigi nici un ban cînd te cerţi, nu realizezi nici un avantaj cînd nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

Iertarea

2009-11-24T09:35:00.000+02:00

La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata, cumva, aşa, în doi peri, că: „Dumnezeu să te ierte”. Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.

Iertarea din inimă este iertarea care nu mai pomeneşte răul. Sfîntul Isidor Pelusiotul zice: „Răul să îl scri pe apă”. Cine poate scrie pe apă? Nimeni. Asta înseamnă să nu mai iei aminte la răul pe care ţi l-a făcut cineva, să fi iertător şi să ierţi deplin.

Delicatetea

2009-11-23T11:03:00.000+02:00

Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: „Părinte, mă gîndesc cîteodată cît de delicat e Dumnezeu”. Şi îmi place. Pentru că omul de obicei cînd gîndeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cît putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui.

Trebuie să vă mai spun ceva fain! Şianume, mie miau plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric miau plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri caremi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor. În istorisirile despre Sfîntul Ilarion cel Mare, se spune că sa dus odată la Sfîntul Antonie cel Mare. Şi cînd la văzut Sfîntul Antonie cel Mare pe Sfîntul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfîntul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poates unii cares ca butucul, nui impresionează! Dar sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase şi, cu cît te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”, „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”.
O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la Avva Macarie cel Mare. Se spune că Avva Macarie (parcă nici nuţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) sa făcut dumnezeu pămîntesc, şi spune de ce: pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi cînd nu lear fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi cînd nar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe Avva Macarie nul interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.

Epistola catre Filimon

2009-11-22T12:33:00.002+02:00

22 noiembrie - Pomenirea Sfintilor Apostoli: Filimon, Arhip si Onisim; Sf. Mucenita Cecilia

Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta? Sfîntul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfîntul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpînul său. Sfîntul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpînul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfîntului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a cîştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul acela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfîntul Apostol Pavel, după ce l-a cîştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpînul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămîn în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpînul lui. Adică Sfîntul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mîna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sfîntul Apostol Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfînt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu, nu ca de la oameni. Zice Sfîntul Apostol Pavel: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, ci inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întîi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar!

Maica Domnului

2009-11-21T14:54:00.000+02:00

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.

Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.

Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.

Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.

Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.

Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.

Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.

„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Faptele

2009-11-20T09:33:00.000+02:00

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor şi le dăm o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildă, Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu săl odihnească, zicea că: „Oamenii ştiu căderile călugărilor, dar nu le ştiu şi biruinţele” şi tot Părintele Arsenie spunea că: „Oamenii nu pot crede întro viaţă superioară vieţii pe care o duc ei”.

Noi trebuie să fim cu luare aminte la tot ceea ce facem, pentru că totul se întrupează în noi.

Binele

2009-11-19T14:12:00.000+02:00

Sfîntul Marcu Ascetul atrage atenţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus.
Ortodox gîndind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alţii. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii noastre şi ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori.
Să începem cu noi îndreptarea spre bine a vieţii altora.
Important este să se facă binele în lumea aceasta, nu este important dacă eu sau altul face binele acela.

Duhovnicul

2009-11-18T10:44:00.005+02:00

Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viaţă?
E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o conştiinţă străină de conştiinţa noastră şi cu o conştiinţă superioară conştiinţei noastre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă şi o uşurare sufletească. Avem nevoie de un om care să ştie mai bine decît noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viaţa noastră cele rele şi să ne întărim în cele bune.

Este suficient să te spovedeşti doar la un singur duhovnic? Ce părere aveţi despre faptul de a avea mai mulţi duhovnici, de a căuta un duhovnic care ţi se pare cel mai bun?

E foarte greu de ştiut! Eu, personal, cred că nu trebuie neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic, după ce tea pus un duhovnic pe cale bună. Vin atîţia oameni la spovedit, care nu ştiu ce să spună, în sensul că nui interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt şi oameni care trăiesc o viaţă superioară şi nau ce spune, la drept vorbind! Pentru că lucrurile nus chiar aşa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul păcătuim!”. Nui adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Şiatunci, dacă totuşi faci nişte lucruri negative, să zicem, nu toates păcate! Păcate sunt acelea cînd, de exemplu, ştii că nu trebuie să furi şi furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greşeală, e altceva; de exemplu, dacă nu ştii căn 29 august este zi de post şi mănînci de dulce. Dacăţi atrage cineva atenţia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post”, altă dată eşti atent şi posteşti. Astai greşeală, nu păcat, pentru că nai urmărit tu să faci un rău.
Mai sunt unele insuficienţe, unele neputinţe, întrelăsări, oamenii nau ce spune, la drept vorbind, după ce sau pus o dată pe cale bună. Şiatunci, dacă vrea să primească dezlegare şi să sempărtăşească, se poate spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să najungă la unul mai aspru decît cel care îi e duhovnicul propriuzis. Şi, în cazul acesta, nu e neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic. Eu aşa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumaţi de mine şi care sau pus odată pe rînduială bună, leam spus: „Poţi să te spovedeşti la orice duhovnic; de cîte ori doreşti, te spovedeşti. Nu trebuie să vii pînă la mine la Sîmbăta să te spovedesc eu, după ce team pus pe cale bună”.
Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare – pentru cei care îl ascultă, poate să fie mic – pentru cei care nu-l ascultă, şi de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare.
Să ştiţi că duhovnicii îs ca doctorii. Fiecare are o altă opinie pînă la urmă.
Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Şi să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însuşi, sau cum şi-ar trata proprii lui copii, dacă are copii.

Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate şi inimă de prieten.

Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea Părintelui Arsenie şi cu inima Părintelui Serafim.

Credinciosul trebuie să se lase modelat, să fie şi el maleabil, să asculte! Pentru că nu numai duhovnicul contează, ci şi cel care-l caută. Vin să-ţi ceară dezlegare de păcate şi pe urmă merg şi fac altele. Cînd eşti hotărît pentru Dumnezeu, îi dă Dumnezeu duhovnicului cuvînt pe măsura rîvnei tale. Dar dacă tu nu eşti cum trebuie poţi să te duci şi la Sfîntul Petru, că tot nu ai nici un folos!
Este bine ca cel ce învaţă să înveţe şi cu cuvîntul şi cu viaţa. Sfîntul Isidor Pelusiotul spune că: „Mai bună este viaţa fără de cuvînt, decît cuvîntul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de-a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.
Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi în acelaşi timp să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.
Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că nau duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că nare duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătură cu duhovnicul. Dacă nui aşa, nare duhovnic, are un preot la care sa spovedit şi Doamne - ajuta!

Cumpatarea

2009-11-17T10:25:00.000+02:00

Sunt boli de trai bun şi sunt boli de trai rău. Dar boli de trai de mijloc nu sunt. Deci o viaţă echilibrată te scuteşte şi de necazurile pe care le au oamenii care nu duc o viaţă echilibrată.

Smerenia

2009-11-16T18:47:00.000+02:00

Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gîndul că Dumnezeu le este dator lor, ci gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu.

De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gînduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră.

Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos.

Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie!

Cred că aţi citit din Sfînta Evanghelie cuvîntul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvînt, pentru că este foarte important.
Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gîndurile Mîntuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De cîte ori vezi mîinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mîinile lui Dumnezeu („Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gîndit ca avînd mîini, ca avînd picioare ş.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De cîte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mîinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfîntul Apostol Toma. Cînd Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar ştim noi cînd anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci cînd vor fi scrise mai întîi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfîntul Ioan Scărarul. Mai întîi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer. Sfînta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

M-aş mira să aibă cineva smerenie dacă nu se sileşte prin toate şi în toate a aduce slujbă lui Dumnezeu.

O sfîntă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor, şi cum la casele mari, deşi sunt scări, merg oamenii pe trepte, urcă din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă pînă la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintr-o dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos cînd a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa”. Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, cînd a tremurat, cînd a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”. Asta-i smerenia. Asta înalţă. Şi cred că nu este întîmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte unde S-a rugat să treacă paharul, dar nu cum vrea El, ci cum vrea Tatăl, şi apoi, de pe vîrful muntelui, S-a înălţat la cer ca un fel de răsplătire a coborîrii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cît mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-odată ca şi cu un ascensor la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem.

Sfîntul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie nu te gîndeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Pînă cînd noi avem căderi, pînă cînd noi avem întrebări, pînă cînd noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.

Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci cînd l-a întîlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm” (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău”. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cît suntem de delicaţi, cît suntem de binevoitori, cît suntem de îngăduitori, cît suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cît suntem de învăluitori, cît suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lîngă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lîngă noi slujindu-I şi Domnului Hristos. Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gîndim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care bineînţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate aşa încît, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este aşa. Totuşi, cînd e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos şi să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te sileşti să fii ca ei. Pentru că nu poţi s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmîndu-te, cu orice te-ai afirma. Nu poţi să-l urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, cînd a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poţi să-i urmezi femeii cananeence dacă nu eşti stăruitor în rugăciune şi tare în credinţă. Nu poţi să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gîndeşti mai mult la ce să-ţi rămînă decît la ce poţi să dai. Sunt nişte lucruri care, aş zice eu, pentru cei care sunt înaintaţi în viaţa spirituală, ar trebui să fie nişte preocupări de îmbunătăţire sufletească.

Sfîntul Petru Damaschin spune că cu cît e omul mai aproape de Dumnezeu cu atît se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cît face mai mult bine cu atît trebuie să ne smerim mai tare.

Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mîndru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpîn peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mîndru, păcatele se plătesc, mîndria îţi aduce neodihnă, nelinişte.

Spovedania

2009-11-15T13:01:00.000+02:00

Cînd ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întîlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?
Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate cîte sunt scrise în listele de păcate. Nu te poţi lua după lucruri generale pe care nici nu le poţi considera păcate, ci stări. De exemplu, vin unii la spovedanie şi zic: „Nu-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi...”. Nu poţi să zici că acestea sunt păcate, ci stări ale sufletului care nu manifestă călcarea legii lui Dumnezeu, ci atestă mai degrabă o slăbiciune. Poate că omul nu ajunge niciodată să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, dar aceasta nu înseamnă că păcătuieşte, ci că nu a ajuns încă la măsura aceea. „Nu-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”... Păi, care om, din cîţi oameni ştim noi, avem siguranţa că-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?
Mai sunt şi altele care nu cred eu că trebuie luate în considerare. La spovedit trebuie să spui ceea ce vezi tu că e în tine ca insuficienţă. Sunt şi lucruri care pot fi socotite la greşeli, sunt şi lucruri care pot fi socotite la neputinţă, la neştiinţă, la rea voinţă, ştiu eu, la alte categorisiri decît păcatul, păcatul fiind călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.
Eu nu fac anchete la spovedanie.
La spovedit îi întreb pe cei care se spovedesc la mine dacă ştiu să spună „Cuvine-se cu adevărat”. Unii ştiu, cei mai mulţi nu ştiu, cîte unii nici nu ştiu despre ce este vorba şi zic simplu: „ştiu”.
Mi-a venit odată un tînăr pe care l-am întrebat:
Ştii să zici „Cuvine-se cu adevărat”?
Da
Zi!
Cuvine-se cu adevărat!
Nici nu ştii despre ce-i vorba! Şi el, după mine:
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
Asta-i situaţia reală! Nu-i o situaţie de glumă!

Vin la mine la spovedit oameni de 80 de ani şi-i întreb dacă ştiu rugăciuni, iar ei îmi răspund: „Da, părinte, Tatăl nostru şi Îngerelul”. Şi le zic: „Şi acuma tot aşa spui, eu sunt mic, Tu fă-mă mare?!” Adevărul este că fiecare dintre noi suntem şi mici şi vrem a fi făcuţi şi mari, numai că asta nu prea se mai potriveşte la 80 de ani. Oamenii îmi spun: „Părinte, astea le-am învăţat, astea le ştiu”. Gîndiţi-vă, ce religiozitate a avut omul acela dacă el o viaţă întreagă numai Tatăl nostru şi Îngerelul a zis… E prea puţin!
Cînd vine cineva la spovedit şi e fumător îi zic: Ne întîlnim cînd nu mai eşti fumător. Dar unii zic: Părinte, da’ sunt unii preoţi care şi ei fumează. Şi zic: Păi, la ei să te duci!
La mine mai vin la spovedit oameni şi eu îi întreb: Cînd te-ai spovedit ultima dată? Şi zice: Anul trecut în Postul Paştilor. Zic: La cine? Şi zice: La dumneavoastră. Şi zic: Măi, da’ nu ţi-am spus eu că trebuie să te spovedeşti în toate posturile? Mi-aţi spus părinte, da’ acuma ce să fac? Mă gîndesc acuma ce să fac eu cu el? Şi îs cam îngăduitor, nu ştiu ce va zice Dumnezeu în cele din urmă, poate că totuşi mă va milui, că îngăduinţa îi un lucru bun. Dar îi spun omului că la anul viitor să caute alţi părinţi dacă va fi tot aşa.
Să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an. Cîteodată cînd am vreme aşa mai multă şi stau de vorbă cu omul, îi mai pun cîte o problemă de felul ăsta: Da’ dacă într-un an s-ar întîmpla să nu mai fie Postul Paştilor, în ăla te-ai mai spovedi?
Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Postul

2009-11-14T09:19:00.004+02:00

La o adunare, unul din fraţi a zis: „Eu nu mănînc această mîncare, căci eu postesc!”. Părintele îl ceartă, zicîndui: „Mai bine nu posteai decît să te lauzi pentru fapta aceasta!”.
Cînd suntem în post şi mergem la rude, cînd ne pun bucate pe masă, ce să facem?
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc” era o pravilă personală a lui, nu era o rînduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mîncare de dulce în post, refuz mîncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rînduială precisă! Pe atunci nu existau rînduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci întro adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă posteşti pentru că e o rînduială a Bisericii să posteşti – e alta. De exemplu, cînd mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănînc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănînci (eu, de altfel, nu mănînc nici acasă de dulce în zi de post). Şi atunci, de ce să-mi stric rînduiala cînd mă duc la o pomană! Le spun oamenilor că astăzi se mănîncă de post şi atunci oamenii se orientează, eventual îţi dau ceva şi mănînci, iar dacă nu-ţi dau,trece, te duci acasă şi mănînci ce poţi mînca. Asta-i rînduiala noastră de acum.
Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mănăstire postim luni (dacă-i luni şi vreau să postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mînăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc şi rînduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mîncare de post, ca să pot să postesc şi luni”. Dacă nu-i anunţ, pot să mănînc şi de dulce, nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nui nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e post şi trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rînduială pe care trebuie s-o-mplinească şi ei.
Postul nu trebuie să rămînă o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.
Au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănînce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mîncat de dulce în post, nu ştiu cînd. Dar, ce se întîmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănînci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănînci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!?”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decît cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mîncaţi cum se cade. Mîncaţi cu ulei, dar mîncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

Sfintii

2009-11-13T12:40:00.000+02:00

Părintele Arsenie le spunea la oameni să nască sfinţi. Cine poate naşte sfinţi? Cine-i sfînt. Ori fiind noi cu păcatele pe care le avem, transmitem predispoziţii păcătoase şi negative la cei pe care îi aduce Dumnezeu prin noi în lume, uneori ca o pedeapsă pentru noi înşine.

Să nu gîndim cumva că sfinţii au fost cîndva de demult iar acum nu ar mai fi. Să ştiţi că sfinţi sunt şi astăzi. Sunt şi între noi sfinţi, Dumnezeu îi ştie care şi unde sunt, oameni care şi-au sfinţit viaţa, oricare le-a fost chipul de vieţuire, fie c-au fost în mănăstire, fie c-au fost în pustietăţi, fie c-au fost oameni cu familie, fie c-au fost oameni singuratici, fie că şi-au dat viaţa pentru Domnul Hristos, fie că au trăit viaţa pentru Domnul Hristos.

Unii dintre credincioşii noştri cred că sfinţii au trăit numai pe vremuri şi acuma nu mai pot fi oameni sfinţi. Dar să ştiţi că şi acum sunt oameni sfinţi chiar dacă nu suntem noi vrednici să-i cunoaştem, îi ştie Dumnezeu. Biserica trăieşte prin sfinţi. Biserica este sfinţită şi prin faptul că are sfinţi în cuprinsul ei.

Nu trebuie să ne gîndim la sfinţi ca la nişte oameni care nu pot fi urmaţi, ci dimpotrivă, să ştim că oamenii sfinţi pot să fie urmaţi şi de către alţi oameni, adică e cu putinţă ca şi noi să fim sfinţi.

Bucuria

2009-11-12T19:32:00.002+02:00

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvintează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare.

Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora. Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie. Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.
Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: „Ca bucuria Mea s-o aibă deplină ântru ei”, „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi”. Spune Domnul Hristos – tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea: „Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei – deci a venit ceas de durere – dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti – erau trişti ucenicii pentru suferinţele Domnului Hristos – dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările şi întunecările câte le putem avea.
Orice bucurie care porneşte din Dumnezeu e o bucurie pe care ţi-o dă Dumnezeu.
Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

Familia

2009-11-11T18:51:00.001+02:00

Ştiţi ce carte mi-a plăcut mie şi care e importantă pentru viaţa de familie în special? Este o carte scrisă de ultimul locţiitor de mitropolit la Blaj, până în 1948, Episcopul Ioan Suciu. A scris o carte Mama. Dacă citeşti o dată cartea aceea nu mai trebuie să citeşti nimic în legătură cu viaţa de familie. Este foarte frumos scrisă şi eu aş învăţa-o pe de rost, atât îmi place de mult!

În viaţa de familie se spune că cei doi formează un trup, şi cineva observa, pe bună dreptate, că aşa cum în trup există două urechi şi un singur auz, doi ochi şi un singur văz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, aşa trebuie să fie şi în viaţa de familie: în doi o unitate, o unitate în diversitate.

Eu le spun de multe ori credincioşilor care vin la mine aşa: „Două lucruri sunt importante în viaţă: sănătatea şi înţelegerea. Sănătatea ne-o dă Dumnezeu şi înţelegerea ne-o facem singuri”. Adică, ne ajută şi Dumnezeu să ne facem înţelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în înţelegerea noastră.

Aproapele

2009-11-10T14:11:00.002+02:00

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că „de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune. E ceva extraordinar de important şi de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.

Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.

Să ştiţi că noi cu iubirea faţă de aproapele suntem foarte deficitari. Nu ştiu cine ar putea zice că iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, că urmăreşte binele aproapelui cum urmăreşte binele propriu. Chiar şi în familie, nu totdeauna părinţii sau copiii sunt dispuşi să renunţe la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor.

Bineînţeles că aproapele nostru poate fi cineva şi foarte departe de noi spaţial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire.

Şi călugărul şi mireanul pot să folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere. Degeaba vrei să câştigi pe cineva prin ceva ce nu-ţi cere el. Omul are nevoie de noi într-o anumită direcţie, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum îşi doreşte, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuinţă de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun şi prin dragoste.

Se spune că la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte.

Sfântul Evanghelist Marcu şi Sfântul Evanghelist Luca, în legătură cu slăbănogul de la Capernaum, spun că cei patru care l-au adus pe acesta în faţa Domnului Iisus Hristos, l-au adus prin acoperişul casei şi l-au coborât în faţa Domnului Hristos. Asta este ceea ce facem când ajutăm pe un om, îl ducem în faţa Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.

Să ne gândim că şi noi avem o scăldătoare în care s-ar putea face minuni, şi anume virtutea capabilă de cunoştinţă, fapta cea bună care se întăreşte în suflet şi care după aceea aduce cunoştinţa de Dumnezeu – şi cunoştinţa de Dumnezeu este o bucurie. Să ne gândim că aşa cum noi nu avem de multe ori gând înţelept, aşa alţii nu ne au pe noi în ajutor când am putea să le fim omul de ajutor. Să ne gândim la el. Să ne gândim la binele pe care-l putem face şi atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi, Maica Domnului ne va fi ocrotitoare, sfinţii ne vor ajuta cu rugăciunile lor, iar Domnul nostru Iisus Hristos ne va da gândul cel bun care să ne arunce în virtutea capabilă de cunoştinţă, iar cunoştinţa cea de la Dumnezeu va fi pentru noi bucurie în toate zilele vieţii noastre.

Sunt multe suferinţe în această lume care au ca pricină păcatele. Noi însă nu suntem judecătorii oamenilor, ci suntem ajutătorii oamenilor. Noi trebuie să facem ce a făcut Domnul Hristos. Domnul Hristos nu l-a întrebat despre păcatele lui pe slăbănogul de la Capernaum, nici pe cel de la Vitezda. N-a discutat viaţa lui de mai înainte, ci a fost gata să-l ajute şi l-a ajutat şi pe unul şi pe celălalt. Şi cu aceasta ne dă un exemplu, să fim şi noi binevoitori, să fim ajutători. Nu vom fi vindecători. Nu suntem în stare să ne vindecăm nici pe noi înşine. Dar avem putere de a mângâia. Avem putere de a lumina, avem putere de a mângâia pe oamenii din jurul nostru în credinţă, avem putere de a iubi, avem putere de a ne revărsa iubirea faţă de aceia care au trebuinţă de ajutor şi pe care îi părăsesc cei mulţi.

Nu ezitaţi unde ştiţi că puteţi ajuta cu ceva, unde ştiţi că puteţi interveni cu ceva, nu numai dând ceva din mână, ci dând ceva din inimă. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci când îi dai cuiva ceva, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul pe care i-l dai. Să simtă omul că vrei să-l ajuţi, că eşti alături de el, că nu-l părăseşti, ci stai cu bunăvoinţă faţă de el.

Despre Maica Tereza din Calcuta se spune că era odată lângă un bolnav şi curăţa nişte răni care miroseau urât. Ea voia să-l ajute pe omul acela care era în necaz şi cineva care a trecut pe acolo i-a zis: „Eu n-aş face asta nici pentru un milion de dolari”. Şi Maica Tereza a răspuns: „Nici eu, pentru un milion de dolari n-aş face, dar pentru Dumnezeu fac!”.
Asta înseamnă să ai credinţă, să faci ceva ce n-ai face pentru lumea asta întreagă, dar pentru Dumnezeu faci. Şi dacă nu faci, să ştii că eşti în lipsă cu credinţa. Dar dacă ai credinţă biruieşti şi-l ajuţi şi pe altul să biruiască.

Când te lauzi şi te trufeşti, împingi pe celălalt în jos. Tu eşti ceva şi el nu e nimic, sau e neînsemnat faţă de tine. Te scoţi pe tine în sus şi pe el îl apeşi în jos.

Nu se poate să fim cinstitori de Dumnezeu câtă vreme nu suntem şi cinstitori de oameni, mai ales cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu. Nu se poate să-I slujeşti lui Dumnezeu câtă vreme îi ocoleşti pe oamenii lui Dumnezeu, pe oamenii pe care Dumnezeu I-a pus să fie martorii Lui ân această viaţă.

Având în vedere nişte principii şi ţinând seama de nişte repere, te poţi modela după principiile respective şi după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci şi am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi şi nu nouă să plăcem. Ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui” (Romani 15, 1-2). Şi când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă şi am ajuns într-o împrejurare în care n-aş fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situaţia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat şi trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Şi atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă şi să le port de grijă şi pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui”. În felul acesta te ajută un principiu.

Cât priveşte raportarea la Dumnezeu, la oameni şi la noi înşine, în Mântuirea păcătoşilor se spune: „Faţă de Dumnezeu să avem inimă de fiu, faţă de aproapele să avem inimă de mamă şi faţă de noi înşine inimă de judecător”. Aş zice eu mai bine: minte de judecător.

Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat, este aproapele nostru şi fiind aproapele nostru trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui.

Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: „Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti, şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti”.

În Pateric se spune că un boier i-a dat unui sărac o haină, şi săracul a luat haina şi a vândut-o şi a băut-o. Şi atunci omul era îngrijorat: „Uite, eu i-am dat-o să se îmbrace şi el a vândut-o şi a băut-o”, şi era nemulţumit şi noaptea a avut un vis în care se făcea că i se arăta Domnul Hristos îmbrăcat cu haina pe care el a dat-o săracului şi L-a întrebat pe binefăcător: „Cunoşti haina aceasta?”. Şi el a zis: „Da, Doamne, o cunosc, a mea este!”. Şi Domnul Hristos a zis: „Nu te întrista, Eu o port”.
Ei, conştiinţa aceasta vrea Domnul Hristos să o formeze în viaţa oamenilor, să avem în consideraţie faptul că ceea ce facem pentru omul de lângă noi, pentru omul care are trebuinţă de ajutorul nostru, facem de fapt pentru Mântuitorul şi ne va fi de folos la Judecata de Apoi.

Bunatatea

2009-11-09T19:55:00.002+02:00

E adevărat că în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai ştia ce e răutatea”. Era aşa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gândiţivă ce deosebire mare e între părintele acela şi noi. Noi ce facem? Din multă răutate nu mai putem presupune bunătatea!

Cineva care nu este bun cu toţi, nu-i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun şi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău şi pe cel bun îl faci rău”. Bineînţeles, este vorba de o răutate relativă şi de o bunătate relativă, oscilantă şi fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e şi rău, nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun.

Ştiţi că despre Sfântul Macarie se spunea că a fost „dumnezeu pământesc” (parcă te ia groaza când auzi un astfel de cuvânt în Pateric: dumnezeu pământesc!). De ce dumnezeu pământesc? Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor: pe cele pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut, pe cele pe care le auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele.
Aşa face Domnul Hristos, aşa trebuie să facem şi noi! Să fim buni, să fim înţelegători, să fim milostivi, să fim iertători. Şi cu asta n-am făcut totul! Mai trebuie să facem ceva: Domnul Hristos a spus despre Sine că: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul, preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Deci să fim în slujba oamenilor, în slujba altora.
Când ucenicii au vrut să-i lase pe oameni să se descurce singuri – „Dă drumul mulţimilor să se ducă să-şi cumpere de mâncare” –, Domnul Hristos a zis: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi lor să mănânce” (Matei 14, 16) – adică întâi gândiţi-vă ce puteţi face voi pentru ei, nu ce poate face altul.
Dacă facem aşa, dacă ne gândim ce putem face noi pentru omul de lângă noi, nu ce ar putea face altul, atunci suntem ascultători de Domnul Hristos şi suntem pe calea îmbunătăţirii sufleteşti. Fiind pe calea îmbunătăţirii sufleteşti, suntem nu numai gânditori la Hristos, gânditori de Hristos, ci şi hristofori.

Fericirea

2009-11-07T15:28:00.000+02:00

Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie.

Cine sunt fericiţi? Ştiţi cine? Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni fericiţi. Şi dacă crede cineva în Dumnezeu şi nu este fericit, să ştie că nu crede în Dumnezeu, sau, în orice caz, nu crede destul. Credinţa în Dumnezeu este izvor de fericire.
Dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit.