Gandurile - II-

Cum putem preveni împrăştierea gîndurilor în timpul rugăciunii, cînd aceasta a devenit obişnuinţă?
Împrăştierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neîmprăştiat şi cînd nu­i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai cînd se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.
Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu se­mprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici cînd nu­i rugăciune. Împrăştierea este o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încît să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gîndeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decît cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întîmplă şi altceva (faptul, de exemplu, că­ţi vin gînduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decît în înţelesul acesta, că să fii mai silitor, pentru a se împuţina gîndurile).

În Pateric se spune că la Avva Pimen s­a dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, că­mi vin tot felul de gînduri rele în minte”. Şi Avva Pimen a răspuns: „Opreşte vîntul! (bătea vîntul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vîntul!”. Şi el a zis: „Nu pot să opresc vîntul!”. Şi părintele a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vîntul, aşa nu poţi opri gîndurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gînd bun să înlături gîndul cel rău!”. Deci, statornicirea în gînduri bune va duce la înlăturarea gîndurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gîndul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gînd.

Este foarte important să ştim că gîndurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gîndurile noastre.

Avînd în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gînduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urîte, este important să fim cu luare­aminte la gînduri, să gîndim frumos. De ce? Pentru că, dacă gîndim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gîndim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Criteriul ca să ştii dacă un gînd este bun sau este rău, este acesta: dacă poţi arăta un gînd, dacă îl poţi scoate la iveală oriunde şi oricînd, poţi să ştii că este bun, iar dacă poţi să-l spui numai la unii iar la alţii nu-l poţi spune, că te jenează, să ştii că acela nu-i gînd bun.

Suntem doar nişte oameni păcătoşi care de multe ori suntem biruiţi, de multe ori suntem doborîţi de un gînd. Suntem mai slabi decît gîndurile care vin în mintea noastră, aşa suntem de păcătoşi şi aşa suntem de slabi încît ne biruiesc nişte gînduri.

Cîte suflete sunt în lumea aceasta care sunt hărţuite de gînduri! Nu de realităţi, nu de gînduri din afară, ci de gîndurile lor, de neînţelegerea lor, de neaducerea aminte de Dumnezeu.

Sunt unii oameni care exagerează lucrurile pînă în aşa măsură, încît spun că în fiecare clipă omul păcătuieşte. Nu-i adevărat. Chiar dacă ne vin în minte gînduri străine de rugăciune, pentru că mai ales la rugăciune se arată patimile pe care le purtăm în noi, asta nu înseamnă că gîndurile străine de rugăciune sunt totdeauna gînduri pătimaşe.

Gandurile - I -

Toate ale omului pornesc de la gîndul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gînd. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gîndurile cele rele şi de toate înfăţişările răului cîte sunt în gînd.

Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rînduială în minte. Cine îşi face rînduială în minte îşi face rînduială în viaţă.

Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cît mai multe gînduri plăcute lui Dumnezeu, cu gîndurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gînduri găsim în primul rînd în Sfînta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întîi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gîndirea şi ca să avem o comoară de gînduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.

În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte „Despre Avva Filimon”. În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon – care era un pustnic – a fost întrebat de ucenicul său: „Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?”. Şi Cuviosul a răspuns: „Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gîndurile din psalmi, încît parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gînduri”. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gîndurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemînă, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gînduri bune şi să aibă numai gînduri după voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „În inima iubitoare de osteneală nu au putere gîndurile cele rele, ci gîndurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă”. Spun părinţii cei duhovniceşti că: „Gîndul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu”, de aceea gîndurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Furnică pentru că apare întîi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.

Toate pornesc de la gînd, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gînd. Ridicările şi căderile se fac în gînd. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Muntele Athos

Unii dintre călugări se gîndesc mereu cum ar fi să ajungă ei în Sfîntul Munte, să trăiască acolo. Este un gînd bun, deşi nu s-ar putea zice că dacă ai ajuns la Sfîntul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt şi la Sfîntul Munte. L-am întrebat odată pe un părinte de acolo, Părintele Dometie Trihenea, cînd a fost la noi la mănăstire: „Părinte, cum sunt părinţii de la Sfîntul Munte?”. Şi a zis: „Să nu-ţi închipui că la Sfîntul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pămînt! Sunt oameni de pe pămînt... care doresc să ajungă în cer!”.

Aduc aminte acuma de un cuvînt de la Sfîntul Munte, un fel de zicere, un fel de lozincă, care circulă la Sfîntul Munte şi anume că: „La Dumnezeu să te gîndeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Bineînţeles că Dumnezeu nu este ceva de respirat, dar e vorba, prin acest cuvînt, să Îl avem în vedere pe Dumnezeu, să Îl avem în conştiinţa noastră pe Dumnezeu cît putem de des, dacă putem de cîte ori respirăm să ne şi gîndim la Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu-i cu putinţă. Şi „la Dumnezeu să ne gîndim ca la Dumnezeu nu ca la om”, asta înseamnă că pe Dumnezeu să-L avem la măsurile măreţiei Lui, cît putem înţelege noi din măreţia lui Dumnezeu. Vă puteţi închipui ce păcat mare fac cei care-L înjură pe Dumnezeu, cei care-L hulesc pe Dumnezeu şi care în loc să-L mărească Îl necinstesc, cît de departe sunt unii ca aceştia de a se uimi de Dumnezeu.

Eu aveam un părinte la noi la mănăstire – Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească – şi zicea că atunci cînd a fost el la Sfîntul Munte, învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, cînd s-a dus acolo şi-l ţinea părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: „Tare lungă a fost slujba asta”. Şi părintele a zis: „E lungă lenea ta!”.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, a stat la Sfîntul Munte şase luni. În aceste şase luni a fost povăţuit de Părintele Antipa Dinescu, care este cuprins şi în Patericul romînesc. Acolo, la Sfîntul Munte, Părintele Serafim a primit o scrisoare de la Mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a dat în grijă să meargă la Atena să se înscrie la Facultatea de Teologie, că numai aşa poate să-i trimită bursă din ţară. Se gîndea mitropolitul că părintele o să vină şi cu nişte cunoştinţe de limbă greacă. Părintele Serafim i-a spus Părintelui Antipa că a primit scrisoarea care-l îndemna să se ducă la Atena, la Teologie. Este interesant răspunsul Părintelui Antipa (să nu uităm că era vorba de o şcoală teologică, nu de o şcoală laică): „Mă, să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”.
Dacă Părintele Serafim ar fi adus numai cuvîntul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfîntul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine şi nu s-a dus degeaba pentru toţi care ştiu cuvîntul acesta al Părintelui Antipa Dinescu: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”. Scazi, te învîrtoşezi, uiţi de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decît necredincioşii!

Pentru că a fost vorba de pravilă, de rînduială de rugăciune, de program de slujbă, de participarea la sfintele slujbe, tot Părintele Dometie Trihenea, cînd a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun peştele decît cartoafele (sic!), dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit!”. Iată un gînd de la Sfîntul Munte: pierzi vreme de pravilă cînd mergi la pescuit. Stai prea mult acolo şi nu-ţi împlineşti datoriile principale; nu te-ai făcut călugăr ca să pescuieşti, te-ai făcut călugăr ca să-I slujeşti lui Dumnezeu. Dacă pescuieşti şi nu-ţi îndeplineşti datoriile pe care le ai, ai ales peştele în loc de Dumnezeu! Ai ales peştele în loc de pravilă! Deci Părintele Dometie a avut dreptate cînd a zis că pierzi timp de pravilă pentru pescuit.

De curînd a ajuns la mine un cuvînt de la Sfîntul Munte care tare mult mi-a plăcut. Cineva de acolo zice-aşa: „Inima mea are intrări, dar ieşiri nu are”.
Cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieşi. Chiar dacă vrea el să iasă, nu mai poate ieşi. Să-ncurcă … şi nu mai iasă.

40

40 de zile fara Parintele Teofil, 40 zile fara omul bucuriei, fara prietenul nostru.
E greu, ne e dor de el, ii simtim lipsa dar in acelasi timp il avem permanent langa noi prin rugaciune si parca e mai viu ca oricand.

Mai jos o sa public o poezie scrisa de Parintele Cornel Urs, paroh in Fagaras, un foarte apropiat prieten al Parintelui Teofil. O poezie de o mare sensibilitate izvorata dintro inima sincera, scrisa in timp ce Parintele Teofil se afla in spital.

“Rugă pentru Părintele Teofil”

de Pr. Cornel URS

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

Batranii

Bătrînii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Cred că aţi băgat de seamă şi dacă n-aţi băgat de seamă sigur vă daţi seama acum că cei mai distanţi oameni sunt oamenii bătrîni, adică-s depărtaţi unii de alţii. La tinereţe, copiii se joacă unii cu alţii, sunt apropiaţi unii de alţii, li-i drag unii de alţii, în general vorbesc.
La bătrîneţe sunt distanţările cele mari, binînţeles dacă oamenii n-au trăit aşa cum a vrut Dumnezeu să trăiască.

Parastasul de 40 zile al Parintelui Teofil

Astazi a avut loc slujba parastasului de 40 zile pentru pomenirea Parintelui Teofil Paraian, slujba oficiata de PS. Andrei Fagarasanul inconjurat de un sobor de 20 de preoti si diaconi. Apoi in frunte cu IPS Laurentiu si PS Andrei sutele de persoane prezente au mers la mormantul Parintelui inaltand rugaciuni pentru odihna sufletului lui.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii sai

Cateva aspecte din timpul slujbei parastasului.

Raiul

Este o informaţie foarte foarte preţioasă pentru noi să ştim că cel dintîi moştenitor al raiului a fost un tîlhar, un tîlhar pocăit, un tîlhar schimbat, un tîlhar care nu mai era tîlhar, dar care a fost totuşi tîlhar şi pe care Domnul Hristos l-a primit ca cel dintîi moştenitor al raiului, pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai. Şi este important să ştim că cea dintîi căreia i s-a arătat Domnul Hristos după Înviere, a fost o femeie, Maria Magdalena, de care, spune Sfîntul Evanghelist Marcu, fără să se sfiască, că Domnul Hristos scosese din ea şapte draci.

Raiul este un fel de generalizare a Taborului.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: „Măi frate – Părintele Serafim îl chema – aici poate să fie raiul pe pămînt”. Şi eu ziceam: „Da părinte, dar cu alţi oameni”. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pămîntul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspîndeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pămîntul şi de aici începe cerul. Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvîntarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.

În rai va fi cam cum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pămîntului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mîntuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.

Dacă vrea să ştie cineva cum e în rai, ce se face în rai, să se gîndească ce se face la Sfînta Liturghie şi mai ales ce se face în Săptămîna Luminată.

Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cerul

Noi ştim că este cer, dar nu ştim ce este, spune un părinte duhovnicesc, şi mai spunem că cerul este acolo unde este Hristos. Şi dacă cerul este unde-I Domnul Hristos, înseamnă că cerul este pretutindenea.

Maica Domnului a fost numită şi e gîndită ca cer. Să ne gîndim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: „Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii …” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers.

Am citit cîndva o carte scrisă de Lucian Blaga. Cartea se numeşte Hronicul vîrstelor, şi acolo el istoriseşte ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că odată, mergînd şi privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o senzaţie pe care o au mulţi. Ţi se pare că şi Soarele merge împreună cu tine, ţi se pare că şi Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că cerul merge împreună cu el. Şi-atunci s-a gîndit la ceva, că dacă cerul merge împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Şi-anume, el să meargă într-o direcţie şi un alt copil să meargă în cealaltă direcţie şi să rupă cerul să vadă ce-i în cer. E un gînd de copil, dar într-un fel un gînd care parcă-i mai mult decît un gînd de copil – să doreşti să ştii ce-i în cer şi să faci cumva să ajungi să găseşti un loc prin care poţi privi în cer.
Bineînţeles, experienţa n-a reuşit, pentru că cine poate despica cerul? Însă idea aceasta că cerul merge împreună cu noi este o idee extraordinară. O idee de neînchipuit de minunată. Să te gîndeşti întotdeauna că unde eşti tu acolo e şi cerul.

Urcusul Duhovnicesc

Să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine.

Noi suntem într-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineînţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrîneţe. Sigur, sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne împodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrîneţe, în toată vremea, pentru că omul în fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrîneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gîndească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi”. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decît L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.

Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale înainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.

Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm cînd vrem să cunoaştem mult.

Intelegerea

Va veni o vreme cînd vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cîndva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cît ştim e destul, dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Noi nu putem înţelege cît trebuie din lucrurile lui Dumnezeu. Dacă le-am înţelege, ar fi mai prejos de noi şi n-am avea nici un folos din ele. Avem folos din ele, chiar din neînţelegerea lor, tocmai pentru că sunt mai presus de noi. Este mai mult să ştii că un lucru e mai presus de înţelegere decît să crezi că l-ai înţeles, mai ales dacă este vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Firea noastră nu poate descoperi adevărurile lui Dumnezeu, ci cel mult le poate primi prin credinţă.

Lucrurile cereşti se înţeleg cu o minte sfîntă, cu o minte înduhovnicită, cu o minte mai presus de lume, cu mintea lui Hristos.