Calugaria - I -

Călugăria este elita Bisericii.

La cîţi ani se intră în viaţa monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de cînd sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atîţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vîrsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vîrsta la care se intră în viaţa de familie. Deci cînd te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care­şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s­ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, cînd părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Pînă la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmînd lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrînge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr­o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr­o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr­o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr­o rîvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.
Undeva, se spune într-un psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvînt care nu s­ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu cînd spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, însă, cînd e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi–copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu–om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Pînă la urma îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le­o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.

Duminica Dinaintea Nasterii Domnului

Predica tinuta de Parintele Teofil Paraian la Manastirea "Brancoveanu" - Sambata de Sus in Duminica dinaintea Nasterii Domnului - a Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului - Genealogia Mantuitorului

Mania

Sfîntul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mîniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mînia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mînia întunecă mintea. Cînd eşti gîlcevitor, cînd eşti pornit, nu te mai gîndeşti la ce ar trebui să te gîndeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfîntul Ioan Casian spunînd că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atîta, că tot nu vezi, tot aşa şi cînd te mînii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui cînd e vorba despre mînie este aceasta: să nu te mînii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mîniei, la mînie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mînia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mînia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfîntul Ioan Scărarul, scriind despre mînie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mînia cu lanţurile blîndeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mînia răspunde: Tatăl meu este îngîmfarea – adică mîndria, de obicei mînia e legată cu mîndria; Sfîntul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: „Copacul mîniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mîndriei”; deci totdeauna între mîndrie şi mînie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mînia, o să vedem îndată ce mai spune Sfîntul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrînării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine cînd suntem porniţi spre mînie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mînios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mînie şi de răutate.

Tineretea - II -

Eram student la Teologie în anul I sau al II-lea cînd a venit la noi Mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, la un curs. A venit vorba despre tînărul cel bogat. A cerut Mitropolitul un Noul Testament. I s-a dat şi el a citit din Sfînta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el, la tînăr, şi i-a fost drag de el. Am citit Noul Testament cu mult timp înainte de a fi la Teologie şi am citit despre tînărul cel bogat de mai multe ori dar nu m-am oprit niciodată la afirmaţia că Domnului Hristos i-a fost drag de tînărul bogat. Dar, de atunci încoace, m-am gîndit adeseori cu drag la omul de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nu ni se spune de ce i-a fost drag Domnului Hristos de tînărul bogat, dar înţelegem din Sfînta Evanghelie că Domnul Hristos a privit la el după ce tînărul bogat a spus că a împlinit poruncile pe care i le-a pus în atenţie Domnul Hristos şi după aceea e scris că i-a fost drag de el. E o bucurie pentru noi să ne gîndim la un om pe care Domnul Hristos l-a cuprins în inima Sa. E o bucurie să ştim că au existat oameni de care i-a fost drag Domnului Hristos în mod special. Şi ştiind aceasta, să ne gîndim cum am putea face ca să intrăm şi noi în atenţia Domnului Hristos şi ca să-I fie drag de fiecare dintre noi. Asta înseamnă că fiecare dintre cei care vor să fie ca tînărul cel bogat să ştie ce anume cere Domnul Hristos de la el şi să facă ceea ce El cere. Tînărul bogat l-a întrebat pe Domnul: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”. Domnul Hristos i-a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile, împlineşte poruncile”. Tînărul a întrebat care porunci. Domnul Hristos a zis: „Să nu ucizi, să nu curveşti, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. Sunt cinci porunci din Decalog. Deci, Domnul Hristos nu i-a spus toate poruncile din Decalog, ci numai cinci dintre ele, la care a adăugat, după Evanghelia de la Matei, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar după Evanghelia de la Marcu, „să nu înşeli pe nimeni”. Sunt şapte porunci care trebuie neapărat împlinite. Şi dacă le împlinim ne asemănăm cu tînărul cel bogat care a spus: „Toate acestea le-am împlinit”. Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag.
Să pornim de la acest gînd în formarea noastră, în modelarea noastră ca tineri. Dacă facem aşa, avem parte de viaţă veşnică.

Tineretea - I -

Tinereţea are ceva al ei, ceva ce­ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie dintotdeauna mi­au plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrîneţe, şi­mi plac şi­acuma. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tînărul e modelabil, bătrînu­i ţapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce­a ajuns, este ce este şi, Doamne­ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ţi­o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe cînd un tînăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gîndesc eu”. Îi spui: „Măi frate, uite, n­are nici un rost să te duci la discotecă, numai te­ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi... Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce­ai văzut acolo”, pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa­i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă­şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.

Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung care să fie pătat de gînduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este într­un fel idealul creştinului. Nu în sensul să rămînem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia cîtă este în copilărie.

Cînd m­am dus eu la Mitropolitul Nicolae Bălan să primesc binecuvîntarea pentru Teologie, mi­a spus să am lumină în suflet. A aflat că sunt fără lumină fizică şi a zis: „Să ai lumină în suflet”. Asta e ceea ce dorim noi mai ales tinerilor. Pentru că dacă ai lumină, mai ales la tinereţe, poţi avea pînă la sfîrşit şi pînă în veşnicie. Şi dacă n­o ai la tinereţe, nu­i sigur că o poţi dobîndi după aceea.

Mijlocul pentru a ajunge „bătrîneţi fericite” este, în primul rînd, tinereţe cinstită.

Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrîneţe fericită.

Mitropolitul Bălan avea o vorbă faină: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”. Să ştiţi că inima se murdăreşte şi ea. Cu ce se murdăreşte ? Cu gînduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacă inima­i curată, intră în ea Domnul Hristos. Cînd intră Domnul Hristos la noi ? Cînd îi facem loc, cînd scoatem murdăriile din noi, pentru că nu poate intra în loc spurcat.

Mie mi s-a părut totdeauna curios cînd am întîlnit un tînăr trist. De ce? Pentru că tinereţea nu se potriveşte cu tristeţea. Şi de fapt un om credincios trebuie să fie totdeauna un om tînăr. Şi într-un fel toţi suntem tineri, numai că suntem tineri de mai multă vreme. Şi dacă suntem tineri înseamnă că trebuie să fim şi oameni de bucurie, ca bucuria credinţei să stăpînească în sufletele noastre, pentru că credinţa noastră este izvor de bucurie, este izvor de nădejde, este deschiderea raiului spre noi, este raiul în viaţa noastră.

Sfînta Evanghelie de la Ioan ne prezintă o minune făcută de Domnul Hristos, înmulţirea pîinilor, cînd a săturat cu cinci pîini şi doi peşti o mare mulţime de oameni. În relatarea acestei minuni, Sfîntul Ioan are o afirmaţie pe care nu o găsim în celelate Evanghelii, şi anume, unul dintre apostoli a spus către Domnul Hristos, cînd era vorba să sature mulţimea care era acolo: „Este aici un tînăr care are cinci pîini şi doi peşti” (Ioan 6, 9), deci nu apostolii aveau cele cinci pîini şi doi peşti, ci un tînăr. E foarte frumos cînd te gîndeşti că un tînăr avea ceva de oferit pentru mulţime.
Ceea ce îmi place mie să pun în evidenţă este faptul că un tînăr a avut ceva de oferit. Ar trebui ca toţi tinerii să aibă ceva de oferit şi ceea ce ar trebui să ofere toţi tinerii ca ofrandă pentru Domnul Hristos este ceea ce spune Mitopolitul Nicolae Bălan în legătură cu tinerii că: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”.

Un tînăr care ar vrea să se angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Biserică, trebuie mai întîi să se angajeze în lucrarea modelării de sine.

Milostenia

Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mîntui.

Este bine să facem cît mai mult şi în mod cît mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face, la cele pe care suntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrînată care făcea milostenii şi cu cît îşi înmulţea desfrînarea, pe atît adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrînată că nu va rămîne pînă în sfîrşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.” (Matei 23, 23)

Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

Neputinta

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de cîte ori m-am gîndit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Poate că eu nu am ajuns la înţelegere cîtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlîntat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decît fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mîntuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Este o vorbă: „Sunt mai aproape dinţii decît părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvîrşirile noastre sunt mai lucrătoare decît principiile creştine. Unde-i „crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…

Care credeţi că este cea mai dăunătoare „slăbiciune” a zilelor noastre?
Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!

Gandul la moarte

Ce importanţă are gîndul la moarte?
Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gîndul la moarte. Sfîntul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gîndul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi cînd ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi cînd ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi cînd ar muri mîine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfîntul Ioan Scărarul spune că gîndul la moarte – chiar are un capitol despre gîndul la moarte – este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gîndeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gîndeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că: „Mi-am uitat ca de moarte”. Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.
Nu prea e firesc să te gîndeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gîndi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gîndeşti la moarte.

Sfîntul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi cînd ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face cînd voi muri…

Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii”, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolul­i viu”.

O dată o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-o plăcut foarte mult expresia asta

Gandul, fapta si virtutea

Un Sfînt al Bisericii noastre, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tîlcuind duhovniceşte cuvîntul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvîntul „om” trebuie să înţelegem „gînd înţelept”, gîndul cel înţelept. Cînd ai gînd înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Cînd avem gînd înţelept, gîndul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gîndul cel bun, gîndul înţelept, omul, care este gîndul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în tîlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

M-a întrebat cineva acuma, de curînd, cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gînduri pe care zici tu că sunt bune să le împlineşti ca bune. De pildă: „Lasă-l să se distreze că doar e tînăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, cînd să se mai distreze”. Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de Biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de Tainele Bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvîntată de Dumnezeu.

Gandurile - III-

În Filocalie, în volumul I, la Evagrie Ponticul, se spune că gîndurile sunt de trei feluri: gînduri îngereşti, gînduri omeneşti şi gînduri drăceşti. Drăceşti sunt gîndurile unite cu patimile, adică acele gînduri care izvorăsc din patimi şi care ne arată pătimitori. Gîndurile omeneşti sunt gînduri care nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt de mijloc, pentru că la apă te poţi gîndi şi cu sete, şi fără sete, la aur te poţi gîndi şi cu lăcomie, şi fără lăcomie. Cine se gîndeşte cu gînduri indiferente are gînduri lumeşti, iar cine se gîndeşte la lucrurile bune cu legătură între ele şi Dumnezeu, acela are gînduri îngereşti, adică se gîndeşte la aur, de pildă, şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru metalul acesta preţios, se gîndeşte la frumuseţi din viaţa aceasta şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru frumoasele lucruri pe care le-a făcut El. În acest caz, omul are gînduri îngereşti. Şi prin gîndurile obişnuite se ridică la gînduri îngereşti, şi prin gîndurile îngereşti se apropie de Dumnezeu.

Să fim cu grijă la gîndurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rînduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfîntul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari.

Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac cînd este mic, cînd este ca o iarbă, dar cînd se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încît trebuie să fim cu grijă la începuturi.

E foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viaţa întreagă, să ne păzim mai ales simţurile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere şi prin auz; şi cine îşi păzeşte simţurile are tot mai puţine gînduri neconforme cu voia lui Dumnezeu şi, cu vremea, acestea se şi sting după cuvîntul din Pateric care zice: „De morţi nu te teme, dar fugi de cei vii!”. De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gîndurile pe care le porţi în minte şi care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influenţează interiorul chiar dacă nu simţurile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gîndurile, iar dacă mintea este pătimaşă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vînt şi nu se naşte patimă fără de gînd”. Deci întîi şi întîi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gîndurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rînduială în minte ca să-ţi poţi face rînduială în viaţă. Cine nu-i atent la gînduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.

Tot Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Aşa cum focul nu rămîne în apă, tot aşa nici gîndul cel rău în inima iubitoare de osteneală”. Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gînd rău în minte care te asupreşte, care se învîrte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gîndul cel rău, obsesia respectivă.

Mai zilele trecute, nu ştiu la ce slujbă eram în biserică, am costatat că am trei gînduri de-odată. Şi gîndul la ce se zice, şi la Doamne Iisuse Hristoase, şi nu ştiu ce mi-o venit în acelaşi timp în minte. Şi-am zis: Domnule, uite, vezi, aşa-i mintea. Mintea-i făcută să nu stea la un singur gînd. De ce? Pentru că numai aşa poate fi lucrătoare în viaţa de toate zilele.
La mine vin de multe ori oamenii şi-mi spun că nu le stă mintea la rugăciune, nu le stă mintea la slujbă. Şi-mi dau seama că-i aşa, că nici a mea nu stă. Şi-atuncea zic: dragă, ăsta nu-i păcat, asta e o neputinţă.

Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.