Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian, tinuta in duminica a 33-a dupa Rusalii - a Vamesului si Fariseului.
Predica a fost tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu"- Sambata de Sus
duminică, 24 ianuarie 2010
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
Pacatele - II -
M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi cînd întîlneam cîte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntîmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”
Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfînt. Eu nu zic că îs sfînt, da’ că îs om cumsecade tot zic!
Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.
Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămîne în ele, şi sunt destui care rămîn în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rînduiţi să dea iertare de păcate.
Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!
Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pămîntul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gînd, în cuvînt şi în faptă.
Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfînt. Eu nu zic că îs sfînt, da’ că îs om cumsecade tot zic!
Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.
Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămîne în ele, şi sunt destui care rămîn în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rînduiţi să dea iertare de păcate.
Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!
Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pămîntul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gînd, în cuvînt şi în faptă.
vineri, 22 ianuarie 2010
Pacatele - I -
Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mîndria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.
Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.
Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.
Păcatele sunt realităţi împovărătoare.
Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.
Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.
Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.
Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.
Păcatele sunt realităţi împovărătoare.
Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.
Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.
joi, 21 ianuarie 2010
Cinstirea - II -
La Slujba de la Paşti zicem aşa: „Să mînecăm cu mînecare adîncă şi – fiţi atenţi – în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cîntarea. Cîntarea de la slujbele noastre, de la Sfînta Liturghie. Cîntarea noastră-i mirul nostru. Deci, să mînecăm dis de dimineaţă, să plecăm dis de dimineaţă, şi în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului. Acesta-i mirul nostru: viaţa curată şi cîntarea.
În Sîmbăta lăsatului sec de carne, cînd este Sîmbăta morţilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămîne şi nouă, şi noi rămînem de pe urma binelui făcut, rămînem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întîi de mirosul frumos al mirului.
În Sîmbăta lăsatului sec de carne, cînd este Sîmbăta morţilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămîne şi nouă, şi noi rămînem de pe urma binelui făcut, rămînem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întîi de mirosul frumos al mirului.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Cinstirea
Cînd iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.
Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvîntul acesta că Mîntuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.
Nu a rămas în rînduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întîmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mîntuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.
Ceea ce au dus femeile mirofore la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mîntuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în miresme. Şi atunci cît a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.
Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:
„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, cîştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!
Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvîntul acesta că Mîntuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.
Nu a rămas în rînduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întîmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mîntuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.
Ceea ce au dus femeile mirofore la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mîntuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în miresme. Şi atunci cît a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.
Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:
„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, cîştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!
luni, 18 ianuarie 2010
Rasul
Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrîneze rîsul?
Nu, poţi să rîzi de cîte ori îţi vine să rîzi, numai să nu rîzi ca să te găseşti în treabă. Cînd îţi vine să rîzi poţi să rîzi, numai să nu rîzi de oameni, să nu rîzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam rîde, şi nu mă gîndesc niciodată că am păcătuit că am rîs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zîmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zîmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfînt nu ştim cum am putea să zicem că zîmbeşte, dar prin zîmbet înţelegem o deschidere mîngîietoare. Şi atunci se poate rîde cînd e cazul de rîs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plîngeţi cu cei ce plîng” (Romani 12, 15) zice Sfîntul Apostol Pavel, iar Sfîntul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este cîte unul care e mai predispus la rîs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi rîdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum rîde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă rîzi cînd nu se rîde, atunci nu e corect.
Nu, poţi să rîzi de cîte ori îţi vine să rîzi, numai să nu rîzi ca să te găseşti în treabă. Cînd îţi vine să rîzi poţi să rîzi, numai să nu rîzi de oameni, să nu rîzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam rîde, şi nu mă gîndesc niciodată că am păcătuit că am rîs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zîmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zîmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfînt nu ştim cum am putea să zicem că zîmbeşte, dar prin zîmbet înţelegem o deschidere mîngîietoare. Şi atunci se poate rîde cînd e cazul de rîs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plîngeţi cu cei ce plîng” (Romani 12, 15) zice Sfîntul Apostol Pavel, iar Sfîntul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este cîte unul care e mai predispus la rîs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi rîdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum rîde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă rîzi cînd nu se rîde, atunci nu e corect.
duminică, 17 ianuarie 2010
Vamesul
Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian din Duminica a 32-a dupa Rusalii, a lui Zaheu Vamesul
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
vineri, 15 ianuarie 2010
Cererea
Dacă cerem de la Dumnezeu lucruri care nu ni se cuvin şi lucruri pe care nu vrea Dumnezeu să ni le dea, pentru că nu are în plan cu noi să ni le dea, atunci nu ajungem unde trebuie.
joi, 14 ianuarie 2010
Betia
Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o prin Banat. Cînd eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo – am stat cîteva zile – şi zice cineva: „Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru”. Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi i-am spus unui om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa cînd se nimereşte şi mai ales cînd stăm la o masă. Şi zice: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”. Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)