Dumnezeu - II -

Dumnezeu e ca un rîu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care îi cuprinde pe toţi aceia care intră în rîu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar n-are nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfîntului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decît este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi cînd avem vreo reţinere, cînd avem vreo ezitare, cînd avem vreo ură, cînd avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfînta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

Dumnezeu

Sfîntul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, cînd ne uimim de Dumnezeu, cînd Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cît de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atît mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întîlnit cu Dumnezeu.

Manastirea

Cînd eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pămînt?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gînd. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pămînt este „şi”. Bineînţeles, rîdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pămînt este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pămînt, ci undeva între cer şi pămînt. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încît să fim între cer şi pămînt. Să fim spre cer.

Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decît de pămînt. Dacă o mănăstire e mai aproape de pămînt decît de cer, nu este în rosturile ei.
Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale cîte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gîndi atît de mult la rai, cum se gîndesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvîrşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
„În ţara lui Leru-i ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pămînt cu gîndul la cer, le ajunge atîta, pe cînd cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pămînt ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.

Ai mei de acasă cînd le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întîmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pămînt, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.

Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sîmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!

Tatal primitor

Ascultati predica rostita de Parintele Teofil Paraian in duminica 34 dupa Rusalii, predica tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu" - Sambata de Sus

Ierusalimul

Unii dintre credincioşi doresc să ajungă la Ierusalim. Dumnezeu să le ajute, să ajungă să vadă locurile pe unde a umblat Domnul Hristos. Unii nu doresc să ajungă acolo, mulţumindu-se cu ceea ce au aici. Şi de fapt noi prin Sfînta Evanghelie avem tot ce este acolo.

Metanoia

Din măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă, înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mîntuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, „inima curăţită de patimi”, căci Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

Insingurarea

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă şi o singurătate plină, cînd te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poţi fi cu tine însuţi, să te cunoşti pe tine însuţi. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufleteşte, ori o împlinire socială, prin omul de lîngă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

Nasii

Părinte Teofil, cum se aleg naşii şi ce rol au ei?
Naşii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Naşii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părinţii au fost cununaţi de nişte naşi, fiii de obicei sunt cununaţi de fiii naşilor. Aşa se obişnuieşte şi e bine cînd e aşa. Cînd nu poate fi aşa sau cînd s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o înţelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăseşti „naşii de pe curte”, cum se zice pe la noi pe la ţară. În cazul cînd naşii n-ar vrea să fie naşi, adică fiii naşilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie şi pot să fie, în cazul acesta e bine să ţii seama de naşi, să ai respect faţă de naşii părinţilor, ca să ai şi tu în continuare naşii tăi în raport cu cei ai părinţilor. Dacă nu e aşa, şi nu e nici o supărare că nu e aşa, atunci naşii ţi-i alegi tot aşa: după simpatia pe care o ai faţă de ei, după viaţa morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea naşilor este o chestiune care ţine de credinţă, de religie.

Intalnirea cu Hristos

Pentru fiecare dintre noi întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfînta Evanghelie. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi de cîte ori facem un bine fratelui nostru. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, cînd vom trece din această viaţă şi cînd se va hotărî locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: „În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

Domnul Hristos n-a dat întîi Pîinea, întîi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: „No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mîntuiţi, vă dau Eu cale de mîntuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sîngele Meu şi vă mîntuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de întîmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întîmpinare a noastră pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţămîntul prezenţei Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, pînă la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

Pacatele - III -

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfîntul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gîndeşti la ea cînd auzi aşa ceva, anume că Sfîntul Macarie s-a făcut dumnezeu pămîntesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pămînt, Sfîntul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfîntul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cînd nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi cînd n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.