Cînd eram copil, mi-aduc aminte cu multă plăcere de nişte lucruri pe care oamenii de astăzi nu le mai fac. De exemplu, rugăciunea de la masă. Păi, sunt atîţia preoţi care mărturisesc că copiii lor nu-şi mai fac rugăciunea la masă. De ce? Că doar ei au învăţat în familia lor! Ei, şi atunci, asta nu-i o scădere a neamului? Şi nu-i un fel de moarte a neamului rom_nesc? Şi nu numai atît. Am luat, aşa, un caz. În familia noastră de exemplu – bine că nu-i nici un frate de-al meu pe aici să mă audă că acum îl pîrăsc – noi am învăţat în copilărie şi ziceam rugăciunea totdeauna la masă, dar acum ei nu se mai roagă. Numai cînd mă duc eu pe la ei, zic şi ei rugăciunea de la masă. Cînd nu-s eu pe acolo îşi uită. Şi atunci ce poţi să zici despre neamul nostru care scade din punct de vedere religios, pentru că nu mai are o legătură cu înaintaşii care au fost oameni credincioşi?
Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărîmituri de pîine, că îi păcat, să nu călcăm pe pîine că îi păcat, că pe grîu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, cînd eram copil, tare aş fi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grîu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles că ăsta era un gînd de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste. Şi atunci, şi pe grîu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grîu?”. Şi-mi arăta punctul acela de germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atîta legătură cu Dumnezeu şi sunt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!
Mi-aş dori să nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinţă, ci fiecare să-şi trăiască credinţa la măsura la care o are şi să ducă înainte viaţa tuturor oamenilor fără să caute să-i cîştige pe oameni pentru o credinţă sau alta, cum se întîmplă de multe ori.
Să ne gîndim la Maica Tereza de Calcuta care-i îngrijea pe toţi, şi pe necredincioşi şi pe credincioşi; le respecta credinţa şi îi ajuta pe oameni aşa cum sunt, ca să fie mai buni, să fie mai curaţi, să fie mai mîngîiaţi, mai liniştiţi, să moară – cum zicea cineva dintre ocrotiţii dînsei: că „am trăit ca un animal şi acum mor ca un înger”. E o vorbă, pentru că îngerul nu moare. Da’ aşa i s-a părut de schimbată viaţa în condiţia respectivă încît a zis: „Pînă acum cînd am fost pe stradă şi-am trăit bolnav şi în mizerie, am trăit ca un animal, şi acuma o să mor ca un înger”. Aşa ceva aş dori să fie în ţara asta pe care s-o binecuvinteze Dumnezeu cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni.
Romnia a ştiut, în decursul ultimilor zece ani, să-şi controleze, să-şi dirijeze libertatea?
N-a ştiut nimic! În decursul acestor zece ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-au ştiut cum să meargă, au mers întîmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă anumite lucruri dar ... Mă gîndesc numai cîtă vorbă a fost la început privind corupţia, privind înlăturarea ei, şi pînă la urmă s-a stins totul.
Ce putem face ca libertatea să nu mai aducă înrobire?
Nu ştiu ce putem face! Mai întîi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să îngrădească libertatea, iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decît libertatea neîngrădită. Adică să nu spună: sunt drepturile omului să facă cutare sau cutare lucru, este dreptul omului să facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuviincioase, este dreptul omului să aibă baruri striptease, este dreptul omului să privească filme necuviincioase... Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului!
luni, 30 noiembrie 2009
duminică, 29 noiembrie 2009
Arghirofilia
Arghirofilia sau iubirea de bani
Sfîntul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că pînă la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom; nu trebuie să fii risipitor. Vedem aceasta şi în firea înconjurătoare; de pildă, albina adună miere pentru prezentul şi viitorul stupului. Bineînţeles, cineva care are credinţă în Dumnezeu nu are motive să fie îngrijorat, dar totuşi faptul de a avea nişte economii este un fapt binecuvîntat de Dumnezeu şi nu se poate socoti o lăcomie. Lăcomia este atunci cînd nu te mai saturi, cînd vrei să ai tot mai mult şi tot mai mult, cînd nu eşti dispus să faci bine celor care au trebuinţe mai mari decît tine, iar tu ai prisos mai mare. În cazul acesta patima e vădită. Sfîntul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, pomeneşte de iubirea de arginţi ca despre rădăcina tuturor răutăţilor. Căci patimile întărindu-se în suflet sunt pricini de multe alte păcate. De exemplu, un lacom de avere va fi de multe ori şi exploatator, va şi fura, va aduna pe nedrept, va înşela ş.a.m.d
Sfîntul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că pînă la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom; nu trebuie să fii risipitor. Vedem aceasta şi în firea înconjurătoare; de pildă, albina adună miere pentru prezentul şi viitorul stupului. Bineînţeles, cineva care are credinţă în Dumnezeu nu are motive să fie îngrijorat, dar totuşi faptul de a avea nişte economii este un fapt binecuvîntat de Dumnezeu şi nu se poate socoti o lăcomie. Lăcomia este atunci cînd nu te mai saturi, cînd vrei să ai tot mai mult şi tot mai mult, cînd nu eşti dispus să faci bine celor care au trebuinţe mai mari decît tine, iar tu ai prisos mai mare. În cazul acesta patima e vădită. Sfîntul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, pomeneşte de iubirea de arginţi ca despre rădăcina tuturor răutăţilor. Căci patimile întărindu-se în suflet sunt pricini de multe alte păcate. De exemplu, un lacom de avere va fi de multe ori şi exploatator, va şi fura, va aduna pe nedrept, va înşela ş.a.m.d
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Viata spirituala
Am citit odată o carte despre stareţii ruşi şi nu mi-a mai rămas din cartea aceea decît o singură afirmaţie, o singură frază: „Nu poţi să-i ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare”. Este o frază cît o carte! Este o învăţătură pe care ar trebui s-o avem în conştiinţa noastră şi să ne gîndim la ea.
Mi-aduc aminte, cînd eram copil, că am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo 9 km, cu părinţii mei; m-au mai luat în braţe, m-au mai lăsat pe jos, mă dureau picioarele, mi-era greu şi ziceam: „Hai să mai stăm puţin..., hai să mai mergem”. De aici mi-am dat eu seama că trebuie să ai o înţelegere specială faţă de cei mici.
Dacă este adevărat lucrul acesta pentru viaţa fizică, este adevărat şi pentru viaţa spirituală, pentru viaţa sufletească. Nu-i poţi cere unui om mic din punct de vedere spiritual, să facă lucruri mari, ca unul care este înaintat în viaţa spirituală.
Domnul Hristos n-a legat mîntuirea de o singură faptă, ci a legat mîntuirea de viaţa cea nouă pe care trebuie să o ducă credinciosul.
În locul în care se găseşte se mîntuieşte omul. Am citit cîndva predicile Sfîntului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă, şi acolo, într-una din predici, este următoarea afirmaţie: „Adam, în rai fiind, a căzut; şi Lot în Sodoma fiind s-a mîntuit; nu s-a mîntuit regele Saul în palat împărătesc, ci s-a mîntuit Iov pe o grămadă de gunoi”. Deci lucrurile trebuie făcute cu nădejdea la Dumnezeu unde te găseşti. Noi zicem la slujbă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Nu zicem: numai o parte din viaţa noastră. Toată viaţa noastră să o trăim în aşa fel încît să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu. Asta este esenţial.
Dacă luăm aminte la acest cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci aşezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Să ne mai gîndim apoi că Sfîntul Petru Damaschin spune că a văzut mîntuire şi cădere şi în pustiu, şi în viaţa obişnuită, şi-n călugărie, şi-n căsătorie, şi să ne mai gîndim că el afirmă că „de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mîntuirea”.
Viaţa spirituală nu constă numai în limpezirea sufletului, ci constă în adaosul de virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu.
Mi-aduc aminte, cînd eram copil, că am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo 9 km, cu părinţii mei; m-au mai luat în braţe, m-au mai lăsat pe jos, mă dureau picioarele, mi-era greu şi ziceam: „Hai să mai stăm puţin..., hai să mai mergem”. De aici mi-am dat eu seama că trebuie să ai o înţelegere specială faţă de cei mici.
Dacă este adevărat lucrul acesta pentru viaţa fizică, este adevărat şi pentru viaţa spirituală, pentru viaţa sufletească. Nu-i poţi cere unui om mic din punct de vedere spiritual, să facă lucruri mari, ca unul care este înaintat în viaţa spirituală.
Domnul Hristos n-a legat mîntuirea de o singură faptă, ci a legat mîntuirea de viaţa cea nouă pe care trebuie să o ducă credinciosul.
În locul în care se găseşte se mîntuieşte omul. Am citit cîndva predicile Sfîntului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă, şi acolo, într-una din predici, este următoarea afirmaţie: „Adam, în rai fiind, a căzut; şi Lot în Sodoma fiind s-a mîntuit; nu s-a mîntuit regele Saul în palat împărătesc, ci s-a mîntuit Iov pe o grămadă de gunoi”. Deci lucrurile trebuie făcute cu nădejdea la Dumnezeu unde te găseşti. Noi zicem la slujbă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Nu zicem: numai o parte din viaţa noastră. Toată viaţa noastră să o trăim în aşa fel încît să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu. Asta este esenţial.
Dacă luăm aminte la acest cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci aşezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Să ne mai gîndim apoi că Sfîntul Petru Damaschin spune că a văzut mîntuire şi cădere şi în pustiu, şi în viaţa obişnuită, şi-n călugărie, şi-n căsătorie, şi să ne mai gîndim că el afirmă că „de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mîntuirea”.
Viaţa spirituală nu constă numai în limpezirea sufletului, ci constă în adaosul de virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu.
vineri, 27 noiembrie 2009
Vorbele rele
Noi nu avem nici o putere asupra trecutului, nu-l putem desfiinţa şi nu putem strica răul pe care l-am făcut odinioară. Într-o istorioară interesantă se spune că o femeie care vorbea de rău s-a spovedit la duhovnic, iar acesta i-a dat drept canon să ia un sac cu pene, să-l golească în bătaia vîntului şi apoi să adune toate penele înapoi. Femeia i-a spus duhovnicului că nu poate face aşa ceva. Iar acesta i-a răspuns: „Aşa cum nu poţi să mai aduni penele aruncate în vînt, tot aşa nu mai poţi să aduni vorbele rele pe care le-ai spus şi să repari cinstea acelora pe care i-ai clevetit”.
Iată că nu mai avem putere să schimbăm lucrurile pe care altădată le-am făcut rău, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gîndurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intră şi rămîn în noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. În fiecare clipă, omul e rezumatul lui însuşi, al întregii lui vieţi. De aceea la moarte ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toată viaţa.
Sfîntul Ioan Scărarul spune că unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Cînd cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea cîte le are pomenirea de rău.
Sfîntul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată”. Întîi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rînduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gîndurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele.
Iată că nu mai avem putere să schimbăm lucrurile pe care altădată le-am făcut rău, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gîndurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intră şi rămîn în noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. În fiecare clipă, omul e rezumatul lui însuşi, al întregii lui vieţi. De aceea la moarte ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toată viaţa.
Sfîntul Ioan Scărarul spune că unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Cînd cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea cîte le are pomenirea de rău.
Sfîntul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată”. Întîi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rînduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gîndurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele.
joi, 26 noiembrie 2009
Calugarii
Cuvîntul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrîn frumos”. Bătrîn frumos! Este un ideal! Să fii bătrîn uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrîneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrîni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrîneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrîneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrîn frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrîneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrînească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrîn? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrînului. Să fii ponderat mai mult decît un tînăr (poţi să ai entuziasmul tînărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tînărului). În orice caz, dacă eşti bătrîn de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrînului, ai şi capacităţile tînărului.
Mare lucru să fie un călugăr tînăr cu calităţi de bătrîn. Încă o dată vă spun: cînd zic „bătrîn”, nu mă gîndesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrîn şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gîndesc la bătrînul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrîneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vîrstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrîn frumos, un bătrîn îmbunătăţit, un bătrîn de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe pînă la bătrîneţe. De cînd eşti tînăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gîndiţi-vă la un fagure de miere: cît este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...
Bătrîneţea călugărului nu vine doar la bătrîneţe, poate să fie şi la tinereţe.
Un călugăr trebuie să trăiască pe pămînt ca în cer. Să-şi găsească timp cît mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumînarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gîndul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Cînd vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua cînd am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decît oricînd în viaţa voastră de pînă acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decît viaţa comună, a celor mulţi”.Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cîndva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ cînd s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem cînd o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.
Cineva zice către mine: „Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.
Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cînta iarna în şezătoare un cîntec, nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:
„Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să călugării,
Blăstămîndu-şi părinţii:
De ce i-or călugărit,
Şi nu i-or căsătorit?”.
Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac cînd se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi.
Unii nu-s nici de mănăstire şi nu-s nici de lumea asta. La mănăstire se zice că unii-s de rugă iar alţii-s de fugă.
Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrîn frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrîneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrînească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrîn? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrînului. Să fii ponderat mai mult decît un tînăr (poţi să ai entuziasmul tînărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tînărului). În orice caz, dacă eşti bătrîn de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrînului, ai şi capacităţile tînărului.
Mare lucru să fie un călugăr tînăr cu calităţi de bătrîn. Încă o dată vă spun: cînd zic „bătrîn”, nu mă gîndesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrîn şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gîndesc la bătrînul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrîneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vîrstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrîn frumos, un bătrîn îmbunătăţit, un bătrîn de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe pînă la bătrîneţe. De cînd eşti tînăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gîndiţi-vă la un fagure de miere: cît este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...
Bătrîneţea călugărului nu vine doar la bătrîneţe, poate să fie şi la tinereţe.
Un călugăr trebuie să trăiască pe pămînt ca în cer. Să-şi găsească timp cît mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumînarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gîndul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Cînd vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua cînd am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decît oricînd în viaţa voastră de pînă acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decît viaţa comună, a celor mulţi”.Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cîndva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ cînd s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem cînd o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.
Cineva zice către mine: „Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.
Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cînta iarna în şezătoare un cîntec, nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:
„Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să călugării,
Blăstămîndu-şi părinţii:
De ce i-or călugărit,
Şi nu i-or căsătorit?”.
Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac cînd se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi.
Unii nu-s nici de mănăstire şi nu-s nici de lumea asta. La mănăstire se zice că unii-s de rugă iar alţii-s de fugă.
Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse.
miercuri, 25 noiembrie 2009
Certurile
Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.
Bineînţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci cînd eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întîmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu cîştigi nici un ban cînd te cerţi, nu realizezi nici un avantaj cînd nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.
Bineînţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci cînd eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întîmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu cîştigi nici un ban cînd te cerţi, nu realizezi nici un avantaj cînd nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.
marți, 24 noiembrie 2009
Iertarea
La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata, cumva, aşa, în doi peri, că: „Dumnezeu să te ierte”. Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.
Iertarea din inimă este iertarea care nu mai pomeneşte răul. Sfîntul Isidor Pelusiotul zice: „Răul să îl scri pe apă”. Cine poate scrie pe apă? Nimeni. Asta înseamnă să nu mai iei aminte la răul pe care ţi l-a făcut cineva, să fi iertător şi să ierţi deplin.
Iertarea din inimă este iertarea care nu mai pomeneşte răul. Sfîntul Isidor Pelusiotul zice: „Răul să îl scri pe apă”. Cine poate scrie pe apă? Nimeni. Asta înseamnă să nu mai iei aminte la răul pe care ţi l-a făcut cineva, să fi iertător şi să ierţi deplin.
luni, 23 noiembrie 2009
Delicatetea
Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: „Părinte, mă gîndesc cîteodată cît de delicat e Dumnezeu”. Şi îmi place. Pentru că omul de obicei cînd gîndeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cît putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui.
Trebuie să vă mai spun ceva fain! Şianume, mie miau plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric miau plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri caremi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor. În istorisirile despre Sfîntul Ilarion cel Mare, se spune că sa dus odată la Sfîntul Antonie cel Mare. Şi cînd la văzut Sfîntul Antonie cel Mare pe Sfîntul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfîntul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poates unii cares ca butucul, nui impresionează! Dar sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase şi, cu cît te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”, „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”.
O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la Avva Macarie cel Mare. Se spune că Avva Macarie (parcă nici nuţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) sa făcut dumnezeu pămîntesc, şi spune de ce: pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi cînd nu lear fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi cînd nar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe Avva Macarie nul interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.
Trebuie să vă mai spun ceva fain! Şianume, mie miau plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric miau plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri caremi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor. În istorisirile despre Sfîntul Ilarion cel Mare, se spune că sa dus odată la Sfîntul Antonie cel Mare. Şi cînd la văzut Sfîntul Antonie cel Mare pe Sfîntul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfîntul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poates unii cares ca butucul, nui impresionează! Dar sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase şi, cu cît te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”, „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”.
O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la Avva Macarie cel Mare. Se spune că Avva Macarie (parcă nici nuţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) sa făcut dumnezeu pămîntesc, şi spune de ce: pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi cînd nu lear fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi cînd nar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe Avva Macarie nul interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.
duminică, 22 noiembrie 2009
Epistola catre Filimon
22 noiembrie - Pomenirea Sfintilor Apostoli: Filimon, Arhip si Onisim; Sf. Mucenita Cecilia
Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta? Sfîntul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfîntul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpînul său. Sfîntul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpînul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfîntului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a cîştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul acela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfîntul Apostol Pavel, după ce l-a cîştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpînul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămîn în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpînul lui. Adică Sfîntul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mîna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sfîntul Apostol Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfînt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu, nu ca de la oameni. Zice Sfîntul Apostol Pavel: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, ci inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întîi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar!
Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta? Sfîntul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfîntul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpînul său. Sfîntul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpînul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfîntului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a cîştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul acela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfîntul Apostol Pavel, după ce l-a cîştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpînul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămîn în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpînul lui. Adică Sfîntul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mîna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sfîntul Apostol Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfînt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu, nu ca de la oameni. Zice Sfîntul Apostol Pavel: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, ci inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întîi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Maica Domnului
Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.
Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.
Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.
Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.
Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!
Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.
Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.
Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.
Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.
Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.
„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).
Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.
Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.
Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.
Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.
Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!
Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.
Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.
Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.
Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.
Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.
„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)