joi, 29 iulie 2010

In fata viitorului - II -

...Mai este o alcătuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim de Chipul lui Dumnezeu în om: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Mărturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu că purtăm în noi Chipul Lui, şi anume Chipul măririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o mărire, Dumnezeu fără mărire nu poate fi, omul fără mărire poate să fie. Poate fi întunecat, poate fi depărtat de Dumnezeu, poate să nu mai reprezinte pe Dumnezeu, şi­atunci nu mai este Chipul măririi, dar totuşi zicem noi: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Am păcate pe suflet, am întinări pe chip, am pete pe Chipul pe care mi l­ai dăruit, cu care m­ai cinstit, sunt Chipul măririi Tale celei negrăite, dar nu reprezint mărirea Ta cea neexprimată şi inexprimabilă. Deci, „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea do-rită dăruieşte­i, făcându­mă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. Prin aceste cuvinte mărturisim că nu suntem ceea ce am fost destinaţi să fim şi că, în faţa viitorului stând, ar trebui să fim preocupaţi de revenirea la chipul cel dintâi, la Chipul măririi celei negrăite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate realiza decât dacă ajungem să fim curaţi, dacă devenim curaţi. „Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită (de mine şi de Tine) dăruieşte­mi, făcându­mă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre veşnicie.
Stimaţi ascultători, cu aşa ceva putem porni la drum în faţa viitorului. Cu conştiinţa că suntem creaţi de Dumnezeu şi că din situaţia în care ne găsim, preocuparea noastră ar trebui să fie îmbunătăţirea sufletească realizată prin înlăturarea a ceea ce este negativ în viaţa noastră şi prin realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în faţa viitorului şi în veşnicie. Am zis că timpul nostru real, timpul în care acţionăm, timpul în care ne informăm, timpul în care ne realizăm, este timpul prezent.
Niciodată şi nici un om nu se poate detaşa din prezent ca să trăiască în viitor sau să trăiască în trecut. Trecutul ni l­am realizat prin prezentul de altădată, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioară care pentru noi acum este trecutul nostru şi, în fiecare clipă din viaţa noastră, suntem rezumatul întregii noastre vieţi. Iar la bătrâneţe suntem ultima formă a rezumatului întregii noastre vieţi.
Am spus că deosebirea dintre tânăr şi omul în vârstă este că omul în vârstă s­a realizat, sau a putut ajunge să se realizeze, sau este cum este, după o viaţă întreagă; pe când tânărul – având în spate doar copilăria, care, în general, este considerată vârsta la care din punct de vedere moral ar trebui să rămânem în toate fazele existenţei noastre, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu intră cei ce sunt ca şi copiii: „De nu veţi fi cum sunt copiii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei XVIII, 3) – e preocupat realmente de viitor.
Copilul, în general, nu duce o viaţă dirijată, ci duce o viaţă spontană. În copilărie, fiecare dintre noi i­am reprezentat mai mult pe părinţii noştri decât pe noi înşine. La tinereţe începe să urmeze un fel de detaşare de antecesorii noştri, de părinţii noştri, de bunicii noştri. Începem să ne conturăm ca existenţe, ca entităţi individuale, cu specific personal, la aceasta, bineînţeles, ajutând şi educaţia pe care o primim şi pe care o folosim, educaţie dirijată prin şcoală sau prin familie. Educaţie formatoare sau deformatoare, dată de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulă, cu manifestările care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru şi pe care de multe ori ni le imprimă şi nouă. Aşa încât omul, până la urmă, este un produs, un produs al înaintaşilor săi, un produs al propriei sale existenţe şi un produs al societăţii în care trăieşte.
Să luăm numai un caz: limba, de pildă. Vorbim limba pe care au vorbit­o părinţii noştri. Am învăţat de la ei să vorbim. Iată, deci, că suntem un produs al societăţii din jurul nostru şi nu cunoaştem altceva decât ceea ce ni se comunică, decât ceea ce ni se dă din punct de vedere al influenţei pe care o are societatea prin limba pe care o vorbim.

duminică, 18 iulie 2010

ÎN FAŢA VIITORULUI

Mi­am propus să vă vorbesc astăzi despre viitor şi despre pregătirea pentru viitor şi am formulat tema „În faţa viitorului“. Deci, cum stăm noi în faţa viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge pentru tineri în special, pentru că ei au în faţă viitorul, spre deosebire de bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în vârstă şi­au realizat într­un fel viitorul, iar viitorul în această lume începe să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai au preocupări de viitor, aşa cum au copiii şi în special tinerii.
Orice om vine pe lumea aceasta cu faţa spre viitor. În limba greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă „privitor în sus“, de la ano atrin, adică o fiinţă care priveşte în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea ce­l caracterizează pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai pământul. Deci, omul este fiinţa care priveşte în sus. Poate să privească şi în jos, dar poziţia lui firească este de privitor în sus.
Poate că s­ar potrivi foarte bine ca definiţie a omului şi „privitor spre viitor“. De ce? Pentru că după ce trecem de viaţa neconştientă, după ce intrăm în viaţa conştientă, după ce începem să ne angajăm la ceva pentru existenţa noastră, pentru noi, suntem preocupaţi cu vremea, şi în mod deosebit – de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de ştiut cum anume ne putem pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca să avem un viitor aşa cum ni­l dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în primul rând Evanghelia şi apoi învăţătura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religios­moral; iar din punct de vedere al cunoştinţei, ne pregăteşte şcoala. Cei mai mulţi oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în faţa viitorului sau se angajează pentru viitorul lor – prin şcoală, prin cultură. Bineînţeles că şi cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstracţie de cultură, nu pot să nu facă şcoală sau pot şi să nu facă şcoală dar, în cazul acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă intelectuală.
Ne­am pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu ştie de ce a venit în lumea aceasta. S­au făcut anumite afirmaţii, se pot face afirmaţii diferite, dar pe viaţă nu este scris nimic. Aşa că am putea zice pur şi simplu: trăim pentru că ne­am pomenit trăind şi nu ştim cum ar fi dacă n­am trăi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiinţă la fiinţă, din neexistenţă la existenţă. Suntem o existenţă, o existenţă umană. O existenţă în care am adus împreună cu existenţa fizică, biologică, şi o existenţă de altă natură, şi anume, zicem noi, o existenţă spirituală.
Cei care credem în Dumnezeu, cei care ţinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educaţi în lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ştim şi auzim la sfintele slujbe că am fost aduşi din nefiinţă la fiinţă de Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit“, spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit“. N­am fost şi sunt; sunt, pentru că din ceea ce n­am fost m­ai adus Tu, Doamne, să fiu. Mi­ai dat fiinţă, mi­ai dat existenţă. Nu numai existenţă mi­ai dat, ci mi­ai dat şi Chipul Tău cel dumnezeiesc. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă la fiinţă m­ai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăşi m­ai întors în pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu­mă“. Această alcătuire ne pune deodată în faţa trecutului, a prezentului şi a viitorului.
Am învăţat cu toţii la şcoală că verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul şi viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care ne­am trăit cele dinaintea prezentului de faţă, timpul în care, ca prezent, ne­am alcătuit trecutul. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit“. Exist, pentru că m­ai creat Tu, Doamne. Mi­ai dăruit Chipul Tău, m­ai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că s­a­ntâmplat ceva neprevăzut de mine şi ştiut de Tine – am călcat porunca; şi pentru că am călcat porunca „iarăşi m­ai întors în pământul din care am fost luat“. Destinaţia pentru partea fizică, pentru partea biologică a omului – întoarcerea în pământ.
„La cer după asemănare mă ridică“ – adică, Doamne, mi­ai dat fiinţă, mi­ai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin Chipul pe care mi l­ai dat – „cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu­mă“. „Cu frumuseţea cea dintâi!“ Am avut o frumuseţe neîntinată, o frumuseţe nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care m­ai cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, priveşti la ceea ce sunt eu, vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după ce n­am ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde – pentru prezent şi pentru viitor. Nădejdea că mă poţi duce la frumuseţea cea dintâi.