Maica Domnului - III -

Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.

„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Mîntuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mîinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfînt, cum ştie cu fiecare dintre noi, şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.
Asta înseamnă să urmăm exemplul Maicii Domnului, să fim smeriţi, adică să fim fără veleităţi, şi mai ales fără veleităţi religioase. Nu zice nimeni că nu trebuie să ocupăm, ca creştini, locuri de frunte în societate, locuri de frunte în cultură, locuri de frunte chiar în conducerea oamenilor. Putem să avem astfel de locuri şi să dea Dumnezeu să fie cît mai mulţi creştini la locuri de frunte şi la locuri din care să poată ajuta pe alţii, dar lucrul de căpetenie pentru noi este să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne ridice Dumnezeu acolo unde vrea El să fim. Aşa a făcut Maica Domnului. Maica Domnului parcă ar fi ştiut cuvîntul Sfîntului Isaac Sirul că: „Desăvîrşirea este o prăpastie de smerenie”.
În legătură cu cele întîmplate îndată după Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, cu închinarea magilor, cu închinarea păstorilor, în legătură cu închinarea păstorilor, ne spune Luca în Sfînta Evanghelie că Maica Domnului păstra toate în inima ei. Cineva, şi cred că pe bună dreptate, spunea că Maica Domnului este adevăratul chip al Ortodoxiei. De ce? Pentru că a păstrat în inima ei cuvintele cele folositoare, cuvintele cele bune, le-a păstrat în inima ei. În măsura aceasta suntem ortodocşi, în măsura în care, ca şi Maica Domnului, păstrăm şi noi cuvintele cele sfinte în inima noastră.

Să ne gîndim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvînt cînd a fost necesar să spună, de exemplu: „Vin nu au”, a spus şi cuvînt atunci cînd a trebuit să spună cuvînt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvînt de rugăciune cînd a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”.
Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvînt şi atunci cînd a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvînt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvînt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult cînd trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Mă gîndesc că ar trebui să se gîndească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gîndească mereu la exemplul Maicii Domnului şi cînd e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gîndindu-se şi la Maica Domnului.

Maica Domnului - II -

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.

Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.

Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.

Maica Domnului

Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.

Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.

Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.

Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Deschide usa, crestine!

Nicolae Furdui-Iancu & Dinu Iancu Salajanu- Deschide usa, crestine
Asculta mai multe audio Muzica

Colind

Pentru ca Parintelui Teofil ii placeau atat de mult colindele, zilele acestea o sa postez cate o colinda in fiecare zi.

Sarbatori fericite pline de bucurie


Colinde (Colaj din colindele romanilor) - (Niculina Stoican,Elena Marinescu,Robert Tarnaveanu,Veta Biris,Mircea Cartisorean,Nastacuta Iuga,Dragan Muntean,Ionut Fulea,Adrian Stanca,Nicu Novac-Mihaela Petrovici-Ramona Vita, Mirela Petrean,Doinita Sambotin)
Asculta mai multe audio Muzica

Calugaria - II -

Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şi­a îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu? Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvîrşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?

Dragă, sunt atîţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de a­i îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atîţia oameni care nu pot să­i îngrijească pe părinţi la bătrîneţe, fără să fie călugări. Aşa încît, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei.

Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, pînă cînd ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr–student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr–muncitor, adică să­ţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţi­ai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţi­ai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai dus­o înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi care­ţi este rostul, adică pînă nu eşti hotărît ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.

Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mîntui e mai uşor în călugărie decît în familie.

Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mîntuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, n­au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, cînd am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi­a spus un cuvînt formulat aşa: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mîntuiesc”. Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într­o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvîrşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.
Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustinicia sa.
Între necălugărie şi călugărie nu există o graniţă.
Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atît pentru ziua de astăzi, cît şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.
Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o rîvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.
Îmi vine în minte un cuvînt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci cînd a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: „Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem cînd te vei face om de treabă”.
Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, cînd venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: „Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea”. Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: „Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele”.

Părintele Serafim Popescu spunea uneori: „Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pămînt”. Replica mea la această afirmaţie a fost: „Da, însă cu alţi oameni”. Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decît ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pămînt. Nu suntem capabili de rai.

Calugaria - I -

Călugăria este elita Bisericii.

La cîţi ani se intră în viaţa monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de cînd sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atîţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vîrsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vîrsta la care se intră în viaţa de familie. Deci cînd te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care­şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s­ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, cînd părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Pînă la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmînd lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrînge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr­o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr­o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr­o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr­o rîvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.
Undeva, se spune într-un psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvînt care nu s­ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu cînd spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, însă, cînd e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi–copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu–om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Pînă la urma îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le­o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.

Duminica Dinaintea Nasterii Domnului

Predica tinuta de Parintele Teofil Paraian la Manastirea "Brancoveanu" - Sambata de Sus in Duminica dinaintea Nasterii Domnului - a Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului - Genealogia Mantuitorului

Mania

Sfîntul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mîniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mînia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mînia întunecă mintea. Cînd eşti gîlcevitor, cînd eşti pornit, nu te mai gîndeşti la ce ar trebui să te gîndeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfîntul Ioan Casian spunînd că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atîta, că tot nu vezi, tot aşa şi cînd te mînii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui cînd e vorba despre mînie este aceasta: să nu te mînii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mîniei, la mînie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mînia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mînia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfîntul Ioan Scărarul, scriind despre mînie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mînia cu lanţurile blîndeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mînia răspunde: Tatăl meu este îngîmfarea – adică mîndria, de obicei mînia e legată cu mîndria; Sfîntul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: „Copacul mîniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mîndriei”; deci totdeauna între mîndrie şi mînie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mînia, o să vedem îndată ce mai spune Sfîntul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrînării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine cînd suntem porniţi spre mînie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mînios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mînie şi de răutate.

Tineretea - II -

Eram student la Teologie în anul I sau al II-lea cînd a venit la noi Mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, la un curs. A venit vorba despre tînărul cel bogat. A cerut Mitropolitul un Noul Testament. I s-a dat şi el a citit din Sfînta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el, la tînăr, şi i-a fost drag de el. Am citit Noul Testament cu mult timp înainte de a fi la Teologie şi am citit despre tînărul cel bogat de mai multe ori dar nu m-am oprit niciodată la afirmaţia că Domnului Hristos i-a fost drag de tînărul bogat. Dar, de atunci încoace, m-am gîndit adeseori cu drag la omul de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nu ni se spune de ce i-a fost drag Domnului Hristos de tînărul bogat, dar înţelegem din Sfînta Evanghelie că Domnul Hristos a privit la el după ce tînărul bogat a spus că a împlinit poruncile pe care i le-a pus în atenţie Domnul Hristos şi după aceea e scris că i-a fost drag de el. E o bucurie pentru noi să ne gîndim la un om pe care Domnul Hristos l-a cuprins în inima Sa. E o bucurie să ştim că au existat oameni de care i-a fost drag Domnului Hristos în mod special. Şi ştiind aceasta, să ne gîndim cum am putea face ca să intrăm şi noi în atenţia Domnului Hristos şi ca să-I fie drag de fiecare dintre noi. Asta înseamnă că fiecare dintre cei care vor să fie ca tînărul cel bogat să ştie ce anume cere Domnul Hristos de la el şi să facă ceea ce El cere. Tînărul bogat l-a întrebat pe Domnul: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”. Domnul Hristos i-a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile, împlineşte poruncile”. Tînărul a întrebat care porunci. Domnul Hristos a zis: „Să nu ucizi, să nu curveşti, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. Sunt cinci porunci din Decalog. Deci, Domnul Hristos nu i-a spus toate poruncile din Decalog, ci numai cinci dintre ele, la care a adăugat, după Evanghelia de la Matei, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, iar după Evanghelia de la Marcu, „să nu înşeli pe nimeni”. Sunt şapte porunci care trebuie neapărat împlinite. Şi dacă le împlinim ne asemănăm cu tînărul cel bogat care a spus: „Toate acestea le-am împlinit”. Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag.
Să pornim de la acest gînd în formarea noastră, în modelarea noastră ca tineri. Dacă facem aşa, avem parte de viaţă veşnică.

Tineretea - I -

Tinereţea are ceva al ei, ceva ce­ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie dintotdeauna mi­au plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrîneţe, şi­mi plac şi­acuma. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tînărul e modelabil, bătrînu­i ţapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce­a ajuns, este ce este şi, Doamne­ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ţi­o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe cînd un tînăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gîndesc eu”. Îi spui: „Măi frate, uite, n­are nici un rost să te duci la discotecă, numai te­ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi... Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce­ai văzut acolo”, pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa­i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă­şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.

Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung care să fie pătat de gînduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este într­un fel idealul creştinului. Nu în sensul să rămînem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia cîtă este în copilărie.

Cînd m­am dus eu la Mitropolitul Nicolae Bălan să primesc binecuvîntarea pentru Teologie, mi­a spus să am lumină în suflet. A aflat că sunt fără lumină fizică şi a zis: „Să ai lumină în suflet”. Asta e ceea ce dorim noi mai ales tinerilor. Pentru că dacă ai lumină, mai ales la tinereţe, poţi avea pînă la sfîrşit şi pînă în veşnicie. Şi dacă n­o ai la tinereţe, nu­i sigur că o poţi dobîndi după aceea.

Mijlocul pentru a ajunge „bătrîneţi fericite” este, în primul rînd, tinereţe cinstită.

Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrîneţe fericită.

Mitropolitul Bălan avea o vorbă faină: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”. Să ştiţi că inima se murdăreşte şi ea. Cu ce se murdăreşte ? Cu gînduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacă inima­i curată, intră în ea Domnul Hristos. Cînd intră Domnul Hristos la noi ? Cînd îi facem loc, cînd scoatem murdăriile din noi, pentru că nu poate intra în loc spurcat.

Mie mi s-a părut totdeauna curios cînd am întîlnit un tînăr trist. De ce? Pentru că tinereţea nu se potriveşte cu tristeţea. Şi de fapt un om credincios trebuie să fie totdeauna un om tînăr. Şi într-un fel toţi suntem tineri, numai că suntem tineri de mai multă vreme. Şi dacă suntem tineri înseamnă că trebuie să fim şi oameni de bucurie, ca bucuria credinţei să stăpînească în sufletele noastre, pentru că credinţa noastră este izvor de bucurie, este izvor de nădejde, este deschiderea raiului spre noi, este raiul în viaţa noastră.

Sfînta Evanghelie de la Ioan ne prezintă o minune făcută de Domnul Hristos, înmulţirea pîinilor, cînd a săturat cu cinci pîini şi doi peşti o mare mulţime de oameni. În relatarea acestei minuni, Sfîntul Ioan are o afirmaţie pe care nu o găsim în celelate Evanghelii, şi anume, unul dintre apostoli a spus către Domnul Hristos, cînd era vorba să sature mulţimea care era acolo: „Este aici un tînăr care are cinci pîini şi doi peşti” (Ioan 6, 9), deci nu apostolii aveau cele cinci pîini şi doi peşti, ci un tînăr. E foarte frumos cînd te gîndeşti că un tînăr avea ceva de oferit pentru mulţime.
Ceea ce îmi place mie să pun în evidenţă este faptul că un tînăr a avut ceva de oferit. Ar trebui ca toţi tinerii să aibă ceva de oferit şi ceea ce ar trebui să ofere toţi tinerii ca ofrandă pentru Domnul Hristos este ceea ce spune Mitopolitul Nicolae Bălan în legătură cu tinerii că: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tînăr este inima curată şi mintea trează”.

Un tînăr care ar vrea să se angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Biserică, trebuie mai întîi să se angajeze în lucrarea modelării de sine.

Milostenia

Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mîntui.

Este bine să facem cît mai mult şi în mod cît mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face, la cele pe care suntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrînată care făcea milostenii şi cu cît îşi înmulţea desfrînarea, pe atît adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrînată că nu va rămîne pînă în sfîrşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.” (Matei 23, 23)

Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

Neputinta

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de cîte ori m-am gîndit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Poate că eu nu am ajuns la înţelegere cîtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlîntat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decît fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mîntuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Este o vorbă: „Sunt mai aproape dinţii decît părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvîrşirile noastre sunt mai lucrătoare decît principiile creştine. Unde-i „crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…

Care credeţi că este cea mai dăunătoare „slăbiciune” a zilelor noastre?
Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!

Gandul la moarte

Ce importanţă are gîndul la moarte?
Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gîndul la moarte. Sfîntul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gîndul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi cînd ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi cînd ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi cînd ar muri mîine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfîntul Ioan Scărarul spune că gîndul la moarte – chiar are un capitol despre gîndul la moarte – este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gîndeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gîndeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că: „Mi-am uitat ca de moarte”. Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.
Nu prea e firesc să te gîndeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gîndi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gîndeşti la moarte.

Sfîntul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi cînd ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face cînd voi muri…

Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii”, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolul­i viu”.

O dată o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-o plăcut foarte mult expresia asta

Gandul, fapta si virtutea

Un Sfînt al Bisericii noastre, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tîlcuind duhovniceşte cuvîntul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvîntul „om” trebuie să înţelegem „gînd înţelept”, gîndul cel înţelept. Cînd ai gînd înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Cînd avem gînd înţelept, gîndul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gîndul cel bun, gîndul înţelept, omul, care este gîndul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în tîlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

M-a întrebat cineva acuma, de curînd, cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gînduri pe care zici tu că sunt bune să le împlineşti ca bune. De pildă: „Lasă-l să se distreze că doar e tînăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, cînd să se mai distreze”. Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de Biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de Tainele Bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvîntată de Dumnezeu.

Gandurile - III-

În Filocalie, în volumul I, la Evagrie Ponticul, se spune că gîndurile sunt de trei feluri: gînduri îngereşti, gînduri omeneşti şi gînduri drăceşti. Drăceşti sunt gîndurile unite cu patimile, adică acele gînduri care izvorăsc din patimi şi care ne arată pătimitori. Gîndurile omeneşti sunt gînduri care nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt de mijloc, pentru că la apă te poţi gîndi şi cu sete, şi fără sete, la aur te poţi gîndi şi cu lăcomie, şi fără lăcomie. Cine se gîndeşte cu gînduri indiferente are gînduri lumeşti, iar cine se gîndeşte la lucrurile bune cu legătură între ele şi Dumnezeu, acela are gînduri îngereşti, adică se gîndeşte la aur, de pildă, şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru metalul acesta preţios, se gîndeşte la frumuseţi din viaţa aceasta şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru frumoasele lucruri pe care le-a făcut El. În acest caz, omul are gînduri îngereşti. Şi prin gîndurile obişnuite se ridică la gînduri îngereşti, şi prin gîndurile îngereşti se apropie de Dumnezeu.

Să fim cu grijă la gîndurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rînduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfîntul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari.

Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac cînd este mic, cînd este ca o iarbă, dar cînd se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încît trebuie să fim cu grijă la începuturi.

E foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viaţa întreagă, să ne păzim mai ales simţurile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere şi prin auz; şi cine îşi păzeşte simţurile are tot mai puţine gînduri neconforme cu voia lui Dumnezeu şi, cu vremea, acestea se şi sting după cuvîntul din Pateric care zice: „De morţi nu te teme, dar fugi de cei vii!”. De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gîndurile pe care le porţi în minte şi care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influenţează interiorul chiar dacă nu simţurile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gîndurile, iar dacă mintea este pătimaşă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vînt şi nu se naşte patimă fără de gînd”. Deci întîi şi întîi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gîndurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rînduială în minte ca să-ţi poţi face rînduială în viaţă. Cine nu-i atent la gînduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.

Tot Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Aşa cum focul nu rămîne în apă, tot aşa nici gîndul cel rău în inima iubitoare de osteneală”. Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gînd rău în minte care te asupreşte, care se învîrte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gîndul cel rău, obsesia respectivă.

Mai zilele trecute, nu ştiu la ce slujbă eram în biserică, am costatat că am trei gînduri de-odată. Şi gîndul la ce se zice, şi la Doamne Iisuse Hristoase, şi nu ştiu ce mi-o venit în acelaşi timp în minte. Şi-am zis: Domnule, uite, vezi, aşa-i mintea. Mintea-i făcută să nu stea la un singur gînd. De ce? Pentru că numai aşa poate fi lucrătoare în viaţa de toate zilele.
La mine vin de multe ori oamenii şi-mi spun că nu le stă mintea la rugăciune, nu le stă mintea la slujbă. Şi-mi dau seama că-i aşa, că nici a mea nu stă. Şi-atuncea zic: dragă, ăsta nu-i păcat, asta e o neputinţă.

Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.

Gandurile - II-

Cum putem preveni împrăştierea gîndurilor în timpul rugăciunii, cînd aceasta a devenit obişnuinţă?
Împrăştierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neîmprăştiat şi cînd nu­i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai cînd se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.
Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu se­mprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici cînd nu­i rugăciune. Împrăştierea este o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încît să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gîndeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decît cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întîmplă şi altceva (faptul, de exemplu, că­ţi vin gînduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decît în înţelesul acesta, că să fii mai silitor, pentru a se împuţina gîndurile).

În Pateric se spune că la Avva Pimen s­a dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, că­mi vin tot felul de gînduri rele în minte”. Şi Avva Pimen a răspuns: „Opreşte vîntul! (bătea vîntul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vîntul!”. Şi el a zis: „Nu pot să opresc vîntul!”. Şi părintele a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vîntul, aşa nu poţi opri gîndurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gînd bun să înlături gîndul cel rău!”. Deci, statornicirea în gînduri bune va duce la înlăturarea gîndurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gîndul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gînd.

Este foarte important să ştim că gîndurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gîndurile noastre.

Avînd în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gînduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urîte, este important să fim cu luare­aminte la gînduri, să gîndim frumos. De ce? Pentru că, dacă gîndim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gîndim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Criteriul ca să ştii dacă un gînd este bun sau este rău, este acesta: dacă poţi arăta un gînd, dacă îl poţi scoate la iveală oriunde şi oricînd, poţi să ştii că este bun, iar dacă poţi să-l spui numai la unii iar la alţii nu-l poţi spune, că te jenează, să ştii că acela nu-i gînd bun.

Suntem doar nişte oameni păcătoşi care de multe ori suntem biruiţi, de multe ori suntem doborîţi de un gînd. Suntem mai slabi decît gîndurile care vin în mintea noastră, aşa suntem de păcătoşi şi aşa suntem de slabi încît ne biruiesc nişte gînduri.

Cîte suflete sunt în lumea aceasta care sunt hărţuite de gînduri! Nu de realităţi, nu de gînduri din afară, ci de gîndurile lor, de neînţelegerea lor, de neaducerea aminte de Dumnezeu.

Sunt unii oameni care exagerează lucrurile pînă în aşa măsură, încît spun că în fiecare clipă omul păcătuieşte. Nu-i adevărat. Chiar dacă ne vin în minte gînduri străine de rugăciune, pentru că mai ales la rugăciune se arată patimile pe care le purtăm în noi, asta nu înseamnă că gîndurile străine de rugăciune sunt totdeauna gînduri pătimaşe.

Gandurile - I -

Toate ale omului pornesc de la gîndul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gînd. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gîndurile cele rele şi de toate înfăţişările răului cîte sunt în gînd.

Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rînduială în minte. Cine îşi face rînduială în minte îşi face rînduială în viaţă.

Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cît mai multe gînduri plăcute lui Dumnezeu, cu gîndurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gînduri găsim în primul rînd în Sfînta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întîi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gîndirea şi ca să avem o comoară de gînduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.

În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte „Despre Avva Filimon”. În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon – care era un pustnic – a fost întrebat de ucenicul său: „Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?”. Şi Cuviosul a răspuns: „Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gîndurile din psalmi, încît parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gînduri”. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gîndurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemînă, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gînduri bune şi să aibă numai gînduri după voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „În inima iubitoare de osteneală nu au putere gîndurile cele rele, ci gîndurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă”. Spun părinţii cei duhovniceşti că: „Gîndul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu”, de aceea gîndurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Furnică pentru că apare întîi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.

Toate pornesc de la gînd, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gînd. Ridicările şi căderile se fac în gînd. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Muntele Athos

Unii dintre călugări se gîndesc mereu cum ar fi să ajungă ei în Sfîntul Munte, să trăiască acolo. Este un gînd bun, deşi nu s-ar putea zice că dacă ai ajuns la Sfîntul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt şi la Sfîntul Munte. L-am întrebat odată pe un părinte de acolo, Părintele Dometie Trihenea, cînd a fost la noi la mănăstire: „Părinte, cum sunt părinţii de la Sfîntul Munte?”. Şi a zis: „Să nu-ţi închipui că la Sfîntul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pămînt! Sunt oameni de pe pămînt... care doresc să ajungă în cer!”.

Aduc aminte acuma de un cuvînt de la Sfîntul Munte, un fel de zicere, un fel de lozincă, care circulă la Sfîntul Munte şi anume că: „La Dumnezeu să te gîndeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Bineînţeles că Dumnezeu nu este ceva de respirat, dar e vorba, prin acest cuvînt, să Îl avem în vedere pe Dumnezeu, să Îl avem în conştiinţa noastră pe Dumnezeu cît putem de des, dacă putem de cîte ori respirăm să ne şi gîndim la Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu-i cu putinţă. Şi „la Dumnezeu să ne gîndim ca la Dumnezeu nu ca la om”, asta înseamnă că pe Dumnezeu să-L avem la măsurile măreţiei Lui, cît putem înţelege noi din măreţia lui Dumnezeu. Vă puteţi închipui ce păcat mare fac cei care-L înjură pe Dumnezeu, cei care-L hulesc pe Dumnezeu şi care în loc să-L mărească Îl necinstesc, cît de departe sunt unii ca aceştia de a se uimi de Dumnezeu.

Eu aveam un părinte la noi la mănăstire – Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească – şi zicea că atunci cînd a fost el la Sfîntul Munte, învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, cînd s-a dus acolo şi-l ţinea părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: „Tare lungă a fost slujba asta”. Şi părintele a zis: „E lungă lenea ta!”.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, a stat la Sfîntul Munte şase luni. În aceste şase luni a fost povăţuit de Părintele Antipa Dinescu, care este cuprins şi în Patericul romînesc. Acolo, la Sfîntul Munte, Părintele Serafim a primit o scrisoare de la Mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a dat în grijă să meargă la Atena să se înscrie la Facultatea de Teologie, că numai aşa poate să-i trimită bursă din ţară. Se gîndea mitropolitul că părintele o să vină şi cu nişte cunoştinţe de limbă greacă. Părintele Serafim i-a spus Părintelui Antipa că a primit scrisoarea care-l îndemna să se ducă la Atena, la Teologie. Este interesant răspunsul Părintelui Antipa (să nu uităm că era vorba de o şcoală teologică, nu de o şcoală laică): „Mă, să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”.
Dacă Părintele Serafim ar fi adus numai cuvîntul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfîntul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine şi nu s-a dus degeaba pentru toţi care ştiu cuvîntul acesta al Părintelui Antipa Dinescu: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”. Scazi, te învîrtoşezi, uiţi de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decît necredincioşii!

Pentru că a fost vorba de pravilă, de rînduială de rugăciune, de program de slujbă, de participarea la sfintele slujbe, tot Părintele Dometie Trihenea, cînd a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun peştele decît cartoafele (sic!), dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit!”. Iată un gînd de la Sfîntul Munte: pierzi vreme de pravilă cînd mergi la pescuit. Stai prea mult acolo şi nu-ţi împlineşti datoriile principale; nu te-ai făcut călugăr ca să pescuieşti, te-ai făcut călugăr ca să-I slujeşti lui Dumnezeu. Dacă pescuieşti şi nu-ţi îndeplineşti datoriile pe care le ai, ai ales peştele în loc de Dumnezeu! Ai ales peştele în loc de pravilă! Deci Părintele Dometie a avut dreptate cînd a zis că pierzi timp de pravilă pentru pescuit.

De curînd a ajuns la mine un cuvînt de la Sfîntul Munte care tare mult mi-a plăcut. Cineva de acolo zice-aşa: „Inima mea are intrări, dar ieşiri nu are”.
Cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieşi. Chiar dacă vrea el să iasă, nu mai poate ieşi. Să-ncurcă … şi nu mai iasă.

40

40 de zile fara Parintele Teofil, 40 zile fara omul bucuriei, fara prietenul nostru.
E greu, ne e dor de el, ii simtim lipsa dar in acelasi timp il avem permanent langa noi prin rugaciune si parca e mai viu ca oricand.

Mai jos o sa public o poezie scrisa de Parintele Cornel Urs, paroh in Fagaras, un foarte apropiat prieten al Parintelui Teofil. O poezie de o mare sensibilitate izvorata dintro inima sincera, scrisa in timp ce Parintele Teofil se afla in spital.

“Rugă pentru Părintele Teofil”

de Pr. Cornel URS

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

Batranii

Bătrînii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Cred că aţi băgat de seamă şi dacă n-aţi băgat de seamă sigur vă daţi seama acum că cei mai distanţi oameni sunt oamenii bătrîni, adică-s depărtaţi unii de alţii. La tinereţe, copiii se joacă unii cu alţii, sunt apropiaţi unii de alţii, li-i drag unii de alţii, în general vorbesc.
La bătrîneţe sunt distanţările cele mari, binînţeles dacă oamenii n-au trăit aşa cum a vrut Dumnezeu să trăiască.

Parastasul de 40 zile al Parintelui Teofil

Astazi a avut loc slujba parastasului de 40 zile pentru pomenirea Parintelui Teofil Paraian, slujba oficiata de PS. Andrei Fagarasanul inconjurat de un sobor de 20 de preoti si diaconi. Apoi in frunte cu IPS Laurentiu si PS Andrei sutele de persoane prezente au mers la mormantul Parintelui inaltand rugaciuni pentru odihna sufletului lui.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii sai

Cateva aspecte din timpul slujbei parastasului.

Raiul

Este o informaţie foarte foarte preţioasă pentru noi să ştim că cel dintîi moştenitor al raiului a fost un tîlhar, un tîlhar pocăit, un tîlhar schimbat, un tîlhar care nu mai era tîlhar, dar care a fost totuşi tîlhar şi pe care Domnul Hristos l-a primit ca cel dintîi moştenitor al raiului, pentru că l-a schimbat şi l-a făcut vrednic de rai. Şi este important să ştim că cea dintîi căreia i s-a arătat Domnul Hristos după Înviere, a fost o femeie, Maria Magdalena, de care, spune Sfîntul Evanghelist Marcu, fără să se sfiască, că Domnul Hristos scosese din ea şapte draci.

Raiul este un fel de generalizare a Taborului.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: „Măi frate – Părintele Serafim îl chema – aici poate să fie raiul pe pămînt”. Şi eu ziceam: „Da părinte, dar cu alţi oameni”. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pămîntul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspîndeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pămîntul şi de aici începe cerul. Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvîntarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.

În rai va fi cam cum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pămîntului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mîntuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.

Dacă vrea să ştie cineva cum e în rai, ce se face în rai, să se gîndească ce se face la Sfînta Liturghie şi mai ales ce se face în Săptămîna Luminată.

Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cerul

Noi ştim că este cer, dar nu ştim ce este, spune un părinte duhovnicesc, şi mai spunem că cerul este acolo unde este Hristos. Şi dacă cerul este unde-I Domnul Hristos, înseamnă că cerul este pretutindenea.

Maica Domnului a fost numită şi e gîndită ca cer. Să ne gîndim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: „Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii …” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers.

Am citit cîndva o carte scrisă de Lucian Blaga. Cartea se numeşte Hronicul vîrstelor, şi acolo el istoriseşte ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că odată, mergînd şi privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o senzaţie pe care o au mulţi. Ţi se pare că şi Soarele merge împreună cu tine, ţi se pare că şi Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că cerul merge împreună cu el. Şi-atunci s-a gîndit la ceva, că dacă cerul merge împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Şi-anume, el să meargă într-o direcţie şi un alt copil să meargă în cealaltă direcţie şi să rupă cerul să vadă ce-i în cer. E un gînd de copil, dar într-un fel un gînd care parcă-i mai mult decît un gînd de copil – să doreşti să ştii ce-i în cer şi să faci cumva să ajungi să găseşti un loc prin care poţi privi în cer.
Bineînţeles, experienţa n-a reuşit, pentru că cine poate despica cerul? Însă idea aceasta că cerul merge împreună cu noi este o idee extraordinară. O idee de neînchipuit de minunată. Să te gîndeşti întotdeauna că unde eşti tu acolo e şi cerul.

Urcusul Duhovnicesc

Să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine.

Noi suntem într-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineînţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrîneţe. Sigur, sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne împodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrîneţe, în toată vremea, pentru că omul în fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrîneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gîndească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi”. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decît L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.

Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale înainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.

Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm cînd vrem să cunoaştem mult.

Intelegerea

Va veni o vreme cînd vei înţelege ceva din ceea ce nu poţi înţelege încă. Explică unui copil, de pildă, lucruri pe care le înţelege numai omul mare. Degeaba i le spui. Arată-i opere de artă, arată-i tot ce poate avea omenirea mai înalt şi mai frumos şi n-o să te înţeleagă. De ce? Pentru că nu e la măsurile înţelegerii. Tot aşa şi noi. Cine nu înţelege, să ştie că nu a ajuns la măsurile înţelegerii. Trebuie să le primim pe toate prin credinţă, să ne plecăm cu mintea, să ştim că Taina nu suferă ispitire, să ne lăsăm conduşi de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, de Biserica noastră. Dacă va vrea Dumnezeu să înţelegem mai mult cîndva, vom înţelege, iar dacă nu, nu. Cît ştim e destul, dacă ştim să ne plecăm cu mintea.

Noi nu putem înţelege cît trebuie din lucrurile lui Dumnezeu. Dacă le-am înţelege, ar fi mai prejos de noi şi n-am avea nici un folos din ele. Avem folos din ele, chiar din neînţelegerea lor, tocmai pentru că sunt mai presus de noi. Este mai mult să ştii că un lucru e mai presus de înţelegere decît să crezi că l-ai înţeles, mai ales dacă este vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Firea noastră nu poate descoperi adevărurile lui Dumnezeu, ci cel mult le poate primi prin credinţă.

Lucrurile cereşti se înţeleg cu o minte sfîntă, cu o minte înduhovnicită, cu o minte mai presus de lume, cu mintea lui Hristos.

Romanii

Cînd eram copil, mi-aduc aminte cu multă plăcere de nişte lucruri pe care oamenii de astăzi nu le mai fac. De exemplu, rugăciunea de la masă. Păi, sunt atîţia preoţi care mărturisesc că copiii lor nu-şi mai fac rugăciunea la masă. De ce? Că doar ei au învăţat în familia lor! Ei, şi atunci, asta nu-i o scădere a neamului? Şi nu-i un fel de moarte a neamului rom_nesc? Şi nu numai atît. Am luat, aşa, un caz. În familia noastră de exemplu – bine că nu-i nici un frate de-al meu pe aici să mă audă că acum îl pîrăsc – noi am învăţat în copilărie şi ziceam rugăciunea totdeauna la masă, dar acum ei nu se mai roagă. Numai cînd mă duc eu pe la ei, zic şi ei rugăciunea de la masă. Cînd nu-s eu pe acolo îşi uită. Şi atunci ce poţi să zici despre neamul nostru care scade din punct de vedere religios, pentru că nu mai are o legătură cu înaintaşii care au fost oameni credincioşi?

Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărîmituri de pîine, că îi păcat, să nu călcăm pe pîine că îi păcat, că pe grîu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, cînd eram copil, tare aş fi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grîu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles că ăsta era un gînd de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste. Şi atunci, şi pe grîu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, unde e? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grîu?”. Şi-mi arăta punctul acela de germinare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-o văzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu tot aşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl face Dumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noi avem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex al prezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atîta legătură cu Dumnezeu şi sunt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!

Mi-aş dori să nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinţă, ci fiecare să-şi trăiască credinţa la măsura la care o are şi să ducă înainte viaţa tuturor oamenilor fără să caute să-i cîştige pe oameni pentru o credinţă sau alta, cum se întîmplă de multe ori.
Să ne gîndim la Maica Tereza de Calcuta care-i îngrijea pe toţi, şi pe necredincioşi şi pe credincioşi; le respecta credinţa şi îi ajuta pe oameni aşa cum sunt, ca să fie mai buni, să fie mai curaţi, să fie mai mîngîiaţi, mai liniştiţi, să moară – cum zicea cineva dintre ocrotiţii dînsei: că „am trăit ca un animal şi acum mor ca un înger”. E o vorbă, pentru că îngerul nu moare. Da’ aşa i s-a părut de schimbată viaţa în condiţia respectivă încît a zis: „Pînă acum cînd am fost pe stradă şi-am trăit bolnav şi în mizerie, am trăit ca un animal, şi acuma o să mor ca un înger”. Aşa ceva aş dori să fie în ţara asta pe care s-o binecuvinteze Dumnezeu cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni.

Romnia a ştiut, în decursul ultimilor zece ani, să-şi controleze, să-şi dirijeze libertatea?
N-a ştiut nimic! În decursul acestor zece ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-au ştiut cum să meargă, au mers întîmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă anumite lucruri dar ... Mă gîndesc numai cîtă vorbă a fost la început privind corupţia, privind înlăturarea ei, şi pînă la urmă s-a stins totul.

Ce putem face ca libertatea să nu mai aducă înrobire?
Nu ştiu ce putem face! Mai întîi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să îngrădească libertatea, iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decît libertatea neîngrădită. Adică să nu spună: sunt drepturile omului să facă cutare sau cutare lucru, este dreptul omului să facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuviincioase, este dreptul omului să aibă baruri striptease, este dreptul omului să privească filme necuviincioase... Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului!

Arghirofilia

Arghirofilia sau iubirea de bani

Sfîntul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că pînă la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom; nu trebuie să fii risipitor. Vedem aceasta şi în firea înconjurătoare; de pildă, albina adună miere pentru prezentul şi viitorul stupului. Bineînţeles, cineva care are credinţă în Dumnezeu nu are motive să fie îngrijorat, dar totuşi faptul de a avea nişte economii este un fapt binecuvîntat de Dumnezeu şi nu se poate socoti o lăcomie. Lăcomia este atunci cînd nu te mai saturi, cînd vrei să ai tot mai mult şi tot mai mult, cînd nu eşti dispus să faci bine celor care au trebuinţe mai mari decît tine, iar tu ai prisos mai mare. În cazul acesta patima e vădită. Sfîntul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, pomeneşte de iubirea de arginţi ca despre rădăcina tuturor răutăţilor. Căci patimile întărindu-se în suflet sunt pricini de multe alte păcate. De exemplu, un lacom de avere va fi de multe ori şi exploatator, va şi fura, va aduna pe nedrept, va înşela ş.a.m.d

Viata spirituala

Am citit odată o carte despre stareţii ruşi şi nu mi-a mai rămas din cartea aceea decît o singură afirmaţie, o singură frază: „Nu poţi să-i ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare”. Este o frază cît o carte! Este o învăţătură pe care ar trebui s-o avem în conştiinţa noastră şi să ne gîndim la ea.
Mi-aduc aminte, cînd eram copil, că am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo 9 km, cu părinţii mei; m-au mai luat în braţe, m-au mai lăsat pe jos, mă dureau picioarele, mi-era greu şi ziceam: „Hai să mai stăm puţin..., hai să mai mergem”. De aici mi-am dat eu seama că trebuie să ai o înţelegere specială faţă de cei mici.
Dacă este adevărat lucrul acesta pentru viaţa fizică, este adevărat şi pentru viaţa spirituală, pentru viaţa sufletească. Nu-i poţi cere unui om mic din punct de vedere spiritual, să facă lucruri mari, ca unul care este înaintat în viaţa spirituală.

Domnul Hristos n-a legat mîntuirea de o singură faptă, ci a legat mîntuirea de viaţa cea nouă pe care trebuie să o ducă credinciosul.
În locul în care se găseşte se mîntuieşte omul. Am citit cîndva predicile Sfîntului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă, şi acolo, într-una din predici, este următoarea afirmaţie: „Adam, în rai fiind, a căzut; şi Lot în Sodoma fiind s-a mîntuit; nu s-a mîntuit regele Saul în palat împărătesc, ci s-a mîntuit Iov pe o grămadă de gunoi”. Deci lucrurile trebuie făcute cu nădejdea la Dumnezeu unde te găseşti. Noi zicem la slujbă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Nu zicem: numai o parte din viaţa noastră. Toată viaţa noastră să o trăim în aşa fel încît să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu. Asta este esenţial.
Dacă luăm aminte la acest cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci aşezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Să ne mai gîndim apoi că Sfîntul Petru Damaschin spune că a văzut mîntuire şi cădere şi în pustiu, şi în viaţa obişnuită, şi-n călugărie, şi-n căsătorie, şi să ne mai gîndim că el afirmă că „de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mîntuirea”.

Viaţa spirituală nu constă numai în limpezirea sufletului, ci constă în adaosul de virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu.

Vorbele rele

Noi nu avem nici o putere asupra trecutului, nu-l putem desfiinţa şi nu putem strica răul pe care l-am făcut odinioară. Într-o istorioară interesantă se spune că o femeie care vorbea de rău s-a spovedit la duhovnic, iar acesta i-a dat drept canon să ia un sac cu pene, să-l golească în bătaia vîntului şi apoi să adune toate penele înapoi. Femeia i-a spus duhovnicului că nu poate face aşa ceva. Iar acesta i-a răspuns: „Aşa cum nu poţi să mai aduni penele aruncate în vînt, tot aşa nu mai poţi să aduni vorbele rele pe care le-ai spus şi să repari cinstea acelora pe care i-ai clevetit”.
Iată că nu mai avem putere să schimbăm lucrurile pe care altădată le-am făcut rău, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gîndurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intră şi rămîn în noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. În fiecare clipă, omul e rezumatul lui însuşi, al întregii lui vieţi. De aceea la moarte ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toată viaţa.

Sfîntul Ioan Scărarul spune că unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Cînd cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea cîte le are pomenirea de rău.

Sfîntul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată”. Întîi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rînduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gîndurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele.

Calugarii

Cuvîntul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrîn frumos”. Bătrîn frumos! Este un ideal! Să fii bătrîn uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrîneţea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrîni cu cuviinţă, alţii ajung la o bătrîneţe pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrîneţe haine grele / Ce n-aş da să scap de ele”.
Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrîn frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrîneţe, trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrînească şi patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora.
Ce înseamnă bătrîn? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrînului. Să fii ponderat mai mult decît un tînăr (poţi să ai entuziasmul tînărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tînărului). În orice caz, dacă eşti bătrîn de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrînului, ai şi capacităţile tînărului.
Mare lucru să fie un călugăr tînăr cu calităţi de bătrîn. Încă o dată vă spun: cînd zic „bătrîn”, nu mă gîndesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrîn şi deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gîndesc la bătrînul acela care face tot ce poate, care aduce experienţa lui de o viaţă, concluziile lui de o viaţă, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrîneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vîrstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrîn înainte de bătrîneţe.
Un călugăr trebuie să fie un bătrîn frumos, un bătrîn îmbunătăţit, un bătrîn de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe pînă la bătrîneţe. De cînd eşti tînăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase şi la văz, şi la gust, şi la miros. Gîndiţi-vă la un fagure de miere: cît este de minunat! Şi miroase frumos... şi dulceaţă are... şi culoare plăcută...
Bătrîneţea călugărului nu vine doar la bătrîneţe, poate să fie şi la tinereţe.
Un călugăr trebuie să trăiască pe pămînt ca în cer. Să-şi găsească timp cît mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumînarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gîndul la Dumnezeu.
Călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.
Cînd vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr.
În ziua cînd am depus voturile monahale (împreună cu încă doi candidaţi), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, aţi propovăduit mai mult decît oricînd în viaţa voastră de pînă acum şi aţi dovedit lumii, credincioşilor care au fost de faţă, că există şi un alt mod de vieţuire decît viaţa comună, a celor mulţi”.Un părinte de la Frăsinei, Neonil Ştefan, care acum este stareţ, a fost cîndva la noi la mănăstire şi ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era stareţ cînd s-a făcut el călugăr, i-a zis aşa: „Acum călugăr te-ai făcut, să vedem cînd o să te faci om de treabă!”. Să ştiţi că nu-s nişte glume! Poţi să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.
Cineva zice către mine: „Părinte, şi eu sunt călugăr de rasă, dar sunt fără rasă; că sunt şi călugări cu rasă şi nu sunt de rasă”.
Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cînta iarna în şezătoare un cîntec, nu i-am ştiut niciodată melodia, dar reţin versurile:
„Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să călugării,
Blăstămîndu-şi părinţii:
De ce i-or călugărit,
Şi nu i-or căsătorit?”.
Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părinţii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a şti ce fac cînd se fac călugări şi aceştia, în general, sunt improvizaţi şi rataţi.
Unii nu-s nici de mănăstire şi nu-s nici de lumea asta. La mănăstire se zice că unii-s de rugă iar alţii-s de fugă.
Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse.

Certurile

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.
Bineînţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.

Mi-aduc aminte că atunci cînd eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întîmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu cîştigi nici un ban cînd te cerţi, nu realizezi nici un avantaj cînd nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

Iertarea

La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata, cumva, aşa, în doi peri, că: „Dumnezeu să te ierte”. Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.

Iertarea din inimă este iertarea care nu mai pomeneşte răul. Sfîntul Isidor Pelusiotul zice: „Răul să îl scri pe apă”. Cine poate scrie pe apă? Nimeni. Asta înseamnă să nu mai iei aminte la răul pe care ţi l-a făcut cineva, să fi iertător şi să ierţi deplin.

Delicatetea

Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: „Părinte, mă gîndesc cîteodată cît de delicat e Dumnezeu”. Şi îmi place. Pentru că omul de obicei cînd gîndeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cît putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui.

Trebuie să vă mai spun ceva fain! Şi­anume, mie mi­au plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric mi­au plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri care­mi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor. În istorisirile despre Sfîntul Ilarion cel Mare, se spune că s­a dus odată la Sfîntul Antonie cel Mare. Şi cînd l­a văzut Sfîntul Antonie cel Mare pe Sfîntul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfîntul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poate­s unii care­s ca butucul, nu­i impresionează! Dar sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase şi, cu cît te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!”, „Pace ţie, Stîlpule de lumină care luminezi lumea!”.
O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la Avva Macarie cel Mare. Se spune că Avva Macarie (parcă nici nu­ţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) s­a făcut dumnezeu pămîntesc, şi spune de ce: pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi cînd nu le­ar fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi cînd n­ar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe Avva Macarie nu­l interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.

Epistola catre Filimon

22 noiembrie - Pomenirea Sfintilor Apostoli: Filimon, Arhip si Onisim; Sf. Mucenita Cecilia


Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta? Sfîntul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfîntul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpînul său. Sfîntul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpînul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfîntului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a cîştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul acela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfîntul Apostol Pavel, după ce l-a cîştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpînul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămîn în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpînul lui. Adică Sfîntul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mîna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sfîntul Apostol Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfînt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu, nu ca de la oameni. Zice Sfîntul Apostol Pavel: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, ci inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: „Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întîi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar!

Maica Domnului

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Maica Domnului a fost şi este locaş al dumnezeieştii Treimi. Aşa i-a spus îngerul cînd Preasfînta Fecioară a întrebat la Buna Vestire: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Ea a auzit de la înger atunci: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35). Aici sunt cele trei persoane ale Sfintei Treimi care se unesc în Maica Domnului din clipa în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin umbrirea de sus a Tatălui şi prin lucrarea Sfîntului Duh. Deci, „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri – deci e vorba de Duhul Sfînt şi de Tatăl – şi Sfîntul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”, e vorba de Dumnezeu Fiul. Deci Maica Domnului devine locaş al Preasfintei Treimi. Devenind locaş al Preasfintei Treimi, Maica Domnului poate să ne ajute să ni se curăţescă şi mintea noastră, ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi. Şi locaş al Preasfintei Treimi Maica Domnului este în veşnicie: „Curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al Preasfintei Treimi”. Numai dacă suntem locaşuri înfrumuseţate ale Preasfintei Treimi, prin mijlocirea Maicii Domnului, putem să lăudăm mărirea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului, noi, netrebnicii robii ei.

Maica Domnului şi acum este locaş al Preasfintei Treimi. Cum? Că doar L-a născut pe Domnul Hristos. Domnul Hristos S-a despărţit de ea. Da, S-a despărţit, aşa cum se desparte orice copil de mama lui, dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu mai este undeva în Maica Domnului. Unde? În inima ei, că ea nu L-a purtat numai în pîntecele ei, ci L-a purtat şi în inima ei pe Domnul Hristos. Şi de aceea Maica Domnului rămîne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi.

Maica Domnului e ca un rai. Cînd avem legătură cu Maica Domnului în conştiinţa noastră, în gîndurile noastre, în simţirile noastre, e ca şi cînd am fi intrat în rai. E o bucurie de rai de-a fi în legătură sufletească cu Maica Domnului.

Pe Maica Domnului o numim „rai cuvîntător”, „rai de taină“. Bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului.

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. E ceva atît de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”. Dacă mama cea pămîntească poate face aşa ceva, gîndiţi-vă la Maica Domnului! Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi cînd am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni”. Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

Un părinte, Dumnezeu să-i ajute, poate unii îl cunoaşteţi, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, are un cuvînt în Convorbiri Duhovniceşti, anume: „Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea”. Maica Domnului poate să ne ajute prin rugăciunile ei să primim binefaceri de la Dumnezeu. Puterea ei este nemărginită, pentru că rugăciunea ei este puternică şi mijloceşte revărsare de putere din puterea Fiului ei şi Dumnezeului nostru.

Credincioşii doresc să ştie multe despre Maica Domnului şi pînă la urmă s-a ajuns şi la nişte plăsmuiri, nişte istorisiri despre Maica Domnului care vor să umple acest gol, însă în realitate golul acesta este mai mult decît se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de către oameni necompetenţi. De exemplu Visul Maicii Domnului e o carte apocrifă care vrea să spună ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e în gîndirea autentic ortodoxă. Şi atunci suntem mai folosiţi să avem în vedere puţinele informaţii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic în gîndirea ortodoxă şi să ne mulţumim cu puţinul acela. Şi puţinul acela care îl găsim în Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decît acel mult care pînă la urmă este mai mult o umplutură.

Au apărut şi nişte cărţi cu viaţa Maicii Domnului care nu spun mare lucru. De ce? Pentru că Maica Domnului a fost smerită, despre Maica Domnului nu se poate spune mult. În Scriptură se spune puţin şi în altă parte, cei care spun despre Maica Domnului ceva, sau vor să spună ceva deosebit, nu sunt competenţi. N-au cum să spună. De ce? Pentru că Maica Domnului fiind smerită, n-a vrut să fie pusă în atenţia oamenilor. Dorinţa ei a fost ca Domnul Hristos să fie pus în atenţia oamenilor. La nunta din Cana Galileii a zis către slujitorii de la nuntă: „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Deci „vă spun şi eu ceva, vă spun să faceţi ce vă va spune El, nu să faceţi ce vă spun eu. Eu nu vă spun, n-am eu rostul de a vă spune, ascultaţi-L pe El, pe Iisus”. Şi aşa că Maica Domnului a fost smerită pînă la aşa măsură, încît ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre măreţiile ei, despre naşterea ei mai presus de fire.

Acest cuvînt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău” arată smerenia Maicii Domnului în faţa voinţei lui Dumnezeu, supunerea. Şi asta îmi aminteşte de un cuvînt al Părintelui Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, cuvîntul că: „Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Apoi Maica Domnului a avut mintea care s-a supus lui Dumnezeu fără discuţie. „Fie mie după cuvîntul tău”.

Maica Domnului n-a făcut niciodată publicitate din alegerea ei, n-a făcut niciodată publicitate din ceea ce avea numai ea şi ceea ce trebuia să ştie ea şi nu alţii, ea nu s-a afişat niciodată cu curăţia ei, cu fecioria ei, nu s-a afişat niciodată cu alegerea ei, nu s-a afişat niciodată cu măreţiile ei reale, ci a trăit într-un anonimat, într-o retragere totală, într-o retragere în care nu s-a pus în evidenţă cu nimic şi nici măcar cu retragerea. Iată un exemplu al Maicii Domnului faţă de noi şi pe care-l avem în vedere, şi ar trebui să-l avem în vedere de cîte ori vrem să ne punem în atenţia altora, de cîte ori vrem să ne înfigem în conştiinţa cuiva, căci în cazul acesta nu suntem pe calea Maicii Domnului.

„Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5). Am putea zice că cuvîntul acesta este un cuvînt veşnic şi cuvîntul de îndrumare al Maicii Domnului, mesajul Maicii Domnului: „Faceţi ce vă va spune El”, pe El Îl vreau în lucrare, pe El Îl vreau în atenţie, pe El, pe Fiul meu. „Faceţi ceea ce vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Faptele

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor şi le dăm o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildă, Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să­l odihnească, zicea că: „Oamenii ştiu căderile călugărilor, dar nu le ştiu şi biruinţele” şi tot Părintele Arsenie spunea că: „Oamenii nu pot crede într­o viaţă superioară vieţii pe care o duc ei”.

Noi trebuie să fim cu luare aminte la tot ceea ce facem, pentru că totul se întrupează în noi.

Binele

Sfîntul Marcu Ascetul atrage atenţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus.
Ortodox gîndind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alţii. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii noastre şi ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori.
Să începem cu noi îndreptarea spre bine a vieţii altora.
Important este să se facă binele în lumea aceasta, nu este important dacă eu sau altul face binele acela.

Duhovnicul

Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viaţă?
E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o conştiinţă străină de conştiinţa noastră şi cu o conştiinţă superioară conştiinţei noastre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă şi o uşurare sufletească. Avem nevoie de un om care să ştie mai bine decît noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viaţa noastră cele rele şi să ne întărim în cele bune.

Este suficient să te spovedeşti doar la un singur duhovnic? Ce părere aveţi despre faptul de a avea mai mulţi duhovnici, de a căuta un duhovnic care ţi se pare cel mai bun?

E foarte greu de ştiut! Eu, personal, cred că nu trebuie neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic, după ce te­a pus un duhovnic pe cale bună. Vin atîţia oameni la spovedit, care nu ştiu ce să spună, în sensul că nu­i interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt şi oameni care trăiesc o viaţă superioară şi n­au ce spune, la drept vorbind! Pentru că lucrurile nu­s chiar aşa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul păcătuim!”. Nu­i adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Şi­atunci, dacă totuşi faci nişte lucruri negative, să zicem, nu toate­s păcate! Păcate sunt acelea cînd, de exemplu, ştii că nu trebuie să furi şi furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greşeală, e altceva; de exemplu, dacă nu ştii că­n 29 august este zi de post şi mănînci de dulce. Dacă­ţi atrage cineva atenţia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post”, altă dată eşti atent şi posteşti. Asta­i greşeală, nu păcat, pentru că n­ai urmărit tu să faci un rău.
Mai sunt unele insuficienţe, unele neputinţe, întrelăsări, oamenii n­au ce spune, la drept vorbind, după ce s­au pus o dată pe cale bună. Şi­atunci, dacă vrea să primească dezlegare şi să se­mpărtăşească, se poate spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să n­ajungă la unul mai aspru decît cel care îi e duhovnicul propriu­zis. Şi, în cazul acesta, nu e neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic. Eu aşa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumaţi de mine şi care s­au pus odată pe rînduială bună, le­am spus: „Poţi să te spovedeşti la orice duhovnic; de cîte ori doreşti, te spovedeşti. Nu trebuie să vii pînă la mine la Sîmbăta să te spovedesc eu, după ce te­am pus pe cale bună”.
Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare – pentru cei care îl ascultă, poate să fie mic – pentru cei care nu-l ascultă, şi de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare.
Să ştiţi că duhovnicii îs ca doctorii. Fiecare are o altă opinie pînă la urmă.
Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Şi să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însuşi, sau cum şi-ar trata proprii lui copii, dacă are copii.

Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate şi inimă de prieten.

Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea Părintelui Arsenie şi cu inima Părintelui Serafim.

Credinciosul trebuie să se lase modelat, să fie şi el maleabil, să asculte! Pentru că nu numai duhovnicul contează, ci şi cel care-l caută. Vin să-ţi ceară dezlegare de păcate şi pe urmă merg şi fac altele. Cînd eşti hotărît pentru Dumnezeu, îi dă Dumnezeu duhovnicului cuvînt pe măsura rîvnei tale. Dar dacă tu nu eşti cum trebuie poţi să te duci şi la Sfîntul Petru, că tot nu ai nici un folos!
Este bine ca cel ce învaţă să înveţe şi cu cuvîntul şi cu viaţa. Sfîntul Isidor Pelusiotul spune că: „Mai bună este viaţa fără de cuvînt, decît cuvîntul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de-a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.
Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi în acelaşi timp să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.
Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n­au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n­are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătură cu duhovnicul. Dacă nu­i aşa, n­are duhovnic, are un preot la care s­a spovedit şi Doamne­ - ajuta!

Cumpatarea

Sunt boli de trai bun şi sunt boli de trai rău. Dar boli de trai de mijloc nu sunt. Deci o viaţă echilibrată te scuteşte şi de necazurile pe care le au oamenii care nu duc o viaţă echilibrată.

Smerenia

Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gîndul că Dumnezeu le este dator lor, ci gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu.

De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gînduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră.

Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos.

Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie!

Cred că aţi citit din Sfînta Evanghelie cuvîntul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvînt, pentru că este foarte important.
Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gîndurile Mîntuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De cîte ori vezi mîinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mîinile lui Dumnezeu („Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gîndit ca avînd mîini, ca avînd picioare ş.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De cîte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mîinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfîntul Apostol Toma. Cînd Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar ştim noi cînd anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci cînd vor fi scrise mai întîi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfîntul Ioan Scărarul. Mai întîi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer. Sfînta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

M-aş mira să aibă cineva smerenie dacă nu se sileşte prin toate şi în toate a aduce slujbă lui Dumnezeu.

O sfîntă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor, şi cum la casele mari, deşi sunt scări, merg oamenii pe trepte, urcă din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă pînă la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintr-o dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos cînd a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa”. Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, cînd a tremurat, cînd a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”. Asta-i smerenia. Asta înalţă. Şi cred că nu este întîmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte unde S-a rugat să treacă paharul, dar nu cum vrea El, ci cum vrea Tatăl, şi apoi, de pe vîrful muntelui, S-a înălţat la cer ca un fel de răsplătire a coborîrii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cît mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-odată ca şi cu un ascensor la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem.

Sfîntul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie nu te gîndeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Pînă cînd noi avem căderi, pînă cînd noi avem întrebări, pînă cînd noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.

Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci cînd l-a întîlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm” (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău”. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cît suntem de delicaţi, cît suntem de binevoitori, cît suntem de îngăduitori, cît suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cît suntem de învăluitori, cît suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lîngă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lîngă noi slujindu-I şi Domnului Hristos. Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gîndim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care bineînţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate aşa încît, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este aşa. Totuşi, cînd e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos şi să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te sileşti să fii ca ei. Pentru că nu poţi s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmîndu-te, cu orice te-ai afirma. Nu poţi să-l urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, cînd a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poţi să-i urmezi femeii cananeence dacă nu eşti stăruitor în rugăciune şi tare în credinţă. Nu poţi să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gîndeşti mai mult la ce să-ţi rămînă decît la ce poţi să dai. Sunt nişte lucruri care, aş zice eu, pentru cei care sunt înaintaţi în viaţa spirituală, ar trebui să fie nişte preocupări de îmbunătăţire sufletească.

Sfîntul Petru Damaschin spune că cu cît e omul mai aproape de Dumnezeu cu atît se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cît face mai mult bine cu atît trebuie să ne smerim mai tare.

Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mîndru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpîn peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mîndru, păcatele se plătesc, mîndria îţi aduce neodihnă, nelinişte.