Miam propus să vă vorbesc astăzi despre viitor şi despre pregătirea pentru viitor şi am formulat tema „În faţa viitorului“. Deci, cum stăm noi în faţa viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge pentru tineri în special, pentru că ei au în faţă viitorul, spre deosebire de bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în vârstă şiau realizat întrun fel viitorul, iar viitorul în această lume începe să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai au preocupări de viitor, aşa cum au copiii şi în special tinerii.
Orice om vine pe lumea aceasta cu faţa spre viitor. În limba greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă „privitor în sus“, de la ano atrin, adică o fiinţă care priveşte în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea cel caracterizează pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai pământul. Deci, omul este fiinţa care priveşte în sus. Poate să privească şi în jos, dar poziţia lui firească este de privitor în sus.
Poate că sar potrivi foarte bine ca definiţie a omului şi „privitor spre viitor“. De ce? Pentru că după ce trecem de viaţa neconştientă, după ce intrăm în viaţa conştientă, după ce începem să ne angajăm la ceva pentru existenţa noastră, pentru noi, suntem preocupaţi cu vremea, şi în mod deosebit – de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de ştiut cum anume ne putem pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca să avem un viitor aşa cum nil dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în primul rând Evanghelia şi apoi învăţătura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religiosmoral; iar din punct de vedere al cunoştinţei, ne pregăteşte şcoala. Cei mai mulţi oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în faţa viitorului sau se angajează pentru viitorul lor – prin şcoală, prin cultură. Bineînţeles că şi cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstracţie de cultură, nu pot să nu facă şcoală sau pot şi să nu facă şcoală dar, în cazul acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă intelectuală.
Neam pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu ştie de ce a venit în lumea aceasta. Sau făcut anumite afirmaţii, se pot face afirmaţii diferite, dar pe viaţă nu este scris nimic. Aşa că am putea zice pur şi simplu: trăim pentru că neam pomenit trăind şi nu ştim cum ar fi dacă nam trăi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiinţă la fiinţă, din neexistenţă la existenţă. Suntem o existenţă, o existenţă umană. O existenţă în care am adus împreună cu existenţa fizică, biologică, şi o existenţă de altă natură, şi anume, zicem noi, o existenţă spirituală.
Cei care credem în Dumnezeu, cei care ţinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educaţi în lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ştim şi auzim la sfintele slujbe că am fost aduşi din nefiinţă la fiinţă de Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc mai cinstit“, spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit“. Nam fost şi sunt; sunt, pentru că din ceea ce nam fost mai adus Tu, Doamne, să fiu. Miai dat fiinţă, miai dat existenţă. Nu numai existenţă miai dat, ci miai dat şi Chipul Tău cel dumnezeiesc. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă la fiinţă mai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc mai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăşi mai întors în pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindumă“. Această alcătuire ne pune deodată în faţa trecutului, a prezentului şi a viitorului.
Am învăţat cu toţii la şcoală că verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul şi viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care neam trăit cele dinaintea prezentului de faţă, timpul în care, ca prezent, neam alcătuit trecutul. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă mai zidit“. Exist, pentru că mai creat Tu, Doamne. Miai dăruit Chipul Tău, mai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că santâmplat ceva neprevăzut de mine şi ştiut de Tine – am călcat porunca; şi pentru că am călcat porunca „iarăşi mai întors în pământul din care am fost luat“. Destinaţia pentru partea fizică, pentru partea biologică a omului – întoarcerea în pământ.
„La cer după asemănare mă ridică“ – adică, Doamne, miai dat fiinţă, miai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin Chipul pe care mi lai dat – „cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindumă“. „Cu frumuseţea cea dintâi!“ Am avut o frumuseţe neîntinată, o frumuseţe nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care mai cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, priveşti la ceea ce sunt eu, vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după ce nam ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde – pentru prezent şi pentru viitor. Nădejdea că mă poţi duce la frumuseţea cea dintâi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu