sâmbătă, 23 octombrie 2010

Parastasul Părintelui Teofil

La Mănăstirea ”Brâncoveanu” - Sâmbăta de Sus aproximativ 1000 de persoane au participat la slujba parastasului de 1 an al Părintelui Arhim. Teofil Părăian. După Sfânta Liturghie oficiată de IPS Laurențiu - Mitropolitul Ardealului si PS Sofian Brașoveanul - Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, inconjurati de un numeros sobor de preoți și diaconi, a avut loc slujba parastasului în Biserica ”Sfinților Brâncoveni” iar apoi s-a săvârșit un Trisanghion la mormântul Părintelui Teofil. Apoi PreaCuviosul Părinte stareț Arhim. Ilarion Urs a invitat pe toți cei prezenți in trapeza Mănăstirii la agapa oferită de obștea monahală.

Părintele Teofil Părăian s-a născut la 3 martie 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care a urmat cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 şi 1940. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 - 1952, iar la 1 aprilie 1953 intră în obştea Mănăstirii 'Brâncoveanu'. În acelaşi an este călugărit, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, şi primeşte numele de Teofil, 'iubitor de Dumnezeu', transcrierea din limba greacă. La şapte ani de la călugărie este hirotonit diacon de către vrednicul de amintire mitropolit Nicolae Colan, iar în 1983 este hirotonit preot de mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci, primeşte şi hirotesirea întru duhovnic, iar în anul 1988 devine arhimandrit. Părintele Teofil a trecut la cele veşnice la 29 octombrie 2009.

vineri, 24 septembrie 2010

1 AN fără Părintele TEOFIL

În data de 23 octombrie la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus va avea loc slujba Parastasului de 1 an în amintirea Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian.
"După Sfânta Liturghie Arhierească oficiată de I.P.S Laurențiu - Mitropolitul Ardealului, se va săvârși slujba parastasului în Biserica Mare a Mănăstirii iar apoi la mormântul Părintelui Teofil va avea loc o slujba de pomenire după care toți credincioșii vor fi așteptați la agapa oferită de obștea monahală" ne-a declarat Prea Cuv. Arhim. Ilarion Urs - starețul Mănăstirii

Date autobiografice ale Părintelui Teofil Păraian:

"M am născut în 3 martie 1929, în satul Topârcea de lângă Sibiu. Părinţii mei, Ioan Părăian şi Elisabeta Părăian (născută Buda), au fost agricultori. Eu sunt cel mai mare dintre patru fraţi.
În viaţa conştientă am intrat fără vedere. În această situaţie, şcoala primară am făcut o într o şcoală specială de nevăzători din Cluj, unde am urmat cinci clase, între anii 1935 1940. În 1940, din cauza evenimentelor de atunci, am întrerupt şcoala, rămânând în casa părintească vreme de doi ani. În toamna anului 1942 am reluat şcoala, tot la o şcoală specială, în Timişoara, unde am urmat clasa a şasea. În 1943 am început studiile gimnaziale la liceul C. D. Loga din Timişoara, liceu de văzători, unde am urmat opt clase, respectiv gimnaziul şi liceul. Dintre acestea, şase clase le am urmat fără frecvenţă, iar două participând la cursuri (clasa a zecea şi a unsprezecea).
În toamna anului 1948 am terminat liceul şi mi am luat bacalaureatul şi tot atunci m am înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu – ¬Facultatea de Teologie de astăzi –, unde am studiat vreme de patru ani, între 1948-1952. Sunt licenţiat în teologie. La 1 aprilie 1953 m am încadrat în obştea monahală a mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde am devenit monah în 15 august 1953, primind numele de Teofil. În 1960, în 15 august, am fost hirotonit diacon de către vrednicul de pomenire mitropolitul Nicolae Colan. După 23 de ani, în 13 mai 1983, la sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, am fost hirotonit preot şi hirotesit duhovnic de către Î.P.S. Antonie Plămădeală. În 1988, în 8 septembrie, am primit gradul şi distincţia de arhimandrit.
Un punct de referinţă în viaţa mea l a constituit întâlnirea cu părintele Arsenie Boca de la sfârşitul lui august 1942. Doream atunci să rămân în mănăstire, dar nu s a putut din motive obiective. Părintele Arsenie Boca mi ¬a pus în atenţie rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte mă pe mine, păcătosul!” şi m a îndemnat să o fac cu gândul şi lipită de respiraţie, în felul următor; între respiraţii să zic „Doamne”; trăgând aerul în piept, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi dând aerul afară din piept, să zic „miluieşte mă pe mine păcătosul!”
Pe parcursul a aproape 40 de ani, l am avut ca îndrumător spiritual, în cadrul mănăstirii, pe părintele Serafim Popescu, duhovnic şi preot al mănăstirii noastre.
În situaţia specială pe care o am, pe lângă cultura oficială din şcoală, mi¬ am agonisit multe cunoştinţe din cărţi, dintre care multe mi le au citit prietenii şi colegii. Unele din cărţi – părţi importante din Filocalie – le am transcris în sistemul Braille, după dictatul celor apropiaţi. În ultimii 20 de ani am lucrat mult cu înregistrări pe bandă magnetică – benzi şi casete –, pe care le am studiat în folosul meu şi al altora.
În cadrul mănăstirii am participat la dumne¬zeieştile slujbe ale Bisericii în calitatea pe care am avut o, desfăşurând şi o importantă activitate predi¬catorială.
În condiţiile de libertate de conştiinţă şi de cuvânt, am ţinut cuvântări în biserici şi săli de cultură, ca invitat în special al studenţilor, în mai mult de 40 de oraşe din ţară. De pe urma cuvântărilor şi conferinţelor ţinute s au realizat 13 cărţi: Ne vorbeşte Părintele Teofil, Duhovnici români în dialog cu tinerii, Lumini de gând, Gânduri bune pentru gânduri bune, Prescuri pentru cuminecături, Cuvinte către tineri, Din vistieria inimii mele, Întâmpinări, Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, Darurile Învierii, Cuvinte lămuritoare, Veniţi de luaţi bucurie şi Maica Domnului – Raiul de taină al ortodoxiei.
Ca activitate publicistică, am colaborat la: Telegraful Român, la revistele: Mitropolia Ardealului, revista Învierea, Porunca iubirii, Altarul Banatului, Epifania, unde am tipărit câteva predici şi articole, la îndrumătoare bisericeşti. De asemenea, am dat interviuri la diferite ziare şi reviste şi am participat la emisiuni radio şi TV.
Toate le am făcut în nădejdea binelui şi a înmulţirii bucuriei.
Arhim. TEOFIL PĂRĂIAN,
Mănăstirea Brâncoveanu,
Sâmbăta de Sus, Braşov "

joi, 29 iulie 2010

In fata viitorului - II -

...Mai este o alcătuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim de Chipul lui Dumnezeu în om: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Mărturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu că purtăm în noi Chipul Lui, şi anume Chipul măririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o mărire, Dumnezeu fără mărire nu poate fi, omul fără mărire poate să fie. Poate fi întunecat, poate fi depărtat de Dumnezeu, poate să nu mai reprezinte pe Dumnezeu, şi­atunci nu mai este Chipul măririi, dar totuşi zicem noi: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor“. Am păcate pe suflet, am întinări pe chip, am pete pe Chipul pe care mi l­ai dăruit, cu care m­ai cinstit, sunt Chipul măririi Tale celei negrăite, dar nu reprezint mărirea Ta cea neexprimată şi inexprimabilă. Deci, „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea do-rită dăruieşte­i, făcându­mă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. Prin aceste cuvinte mărturisim că nu suntem ceea ce am fost destinaţi să fim şi că, în faţa viitorului stând, ar trebui să fim preocupaţi de revenirea la chipul cel dintâi, la Chipul măririi celei negrăite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate realiza decât dacă ajungem să fim curaţi, dacă devenim curaţi. „Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită (de mine şi de Tine) dăruieşte­mi, făcându­mă pe mine iarăşi cetăţean raiului“. E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre veşnicie.
Stimaţi ascultători, cu aşa ceva putem porni la drum în faţa viitorului. Cu conştiinţa că suntem creaţi de Dumnezeu şi că din situaţia în care ne găsim, preocuparea noastră ar trebui să fie îmbunătăţirea sufletească realizată prin înlăturarea a ceea ce este negativ în viaţa noastră şi prin realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în faţa viitorului şi în veşnicie. Am zis că timpul nostru real, timpul în care acţionăm, timpul în care ne informăm, timpul în care ne realizăm, este timpul prezent.
Niciodată şi nici un om nu se poate detaşa din prezent ca să trăiască în viitor sau să trăiască în trecut. Trecutul ni l­am realizat prin prezentul de altădată, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioară care pentru noi acum este trecutul nostru şi, în fiecare clipă din viaţa noastră, suntem rezumatul întregii noastre vieţi. Iar la bătrâneţe suntem ultima formă a rezumatului întregii noastre vieţi.
Am spus că deosebirea dintre tânăr şi omul în vârstă este că omul în vârstă s­a realizat, sau a putut ajunge să se realizeze, sau este cum este, după o viaţă întreagă; pe când tânărul – având în spate doar copilăria, care, în general, este considerată vârsta la care din punct de vedere moral ar trebui să rămânem în toate fazele existenţei noastre, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu intră cei ce sunt ca şi copiii: „De nu veţi fi cum sunt copiii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei XVIII, 3) – e preocupat realmente de viitor.
Copilul, în general, nu duce o viaţă dirijată, ci duce o viaţă spontană. În copilărie, fiecare dintre noi i­am reprezentat mai mult pe părinţii noştri decât pe noi înşine. La tinereţe începe să urmeze un fel de detaşare de antecesorii noştri, de părinţii noştri, de bunicii noştri. Începem să ne conturăm ca existenţe, ca entităţi individuale, cu specific personal, la aceasta, bineînţeles, ajutând şi educaţia pe care o primim şi pe care o folosim, educaţie dirijată prin şcoală sau prin familie. Educaţie formatoare sau deformatoare, dată de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulă, cu manifestările care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru şi pe care de multe ori ni le imprimă şi nouă. Aşa încât omul, până la urmă, este un produs, un produs al înaintaşilor săi, un produs al propriei sale existenţe şi un produs al societăţii în care trăieşte.
Să luăm numai un caz: limba, de pildă. Vorbim limba pe care au vorbit­o părinţii noştri. Am învăţat de la ei să vorbim. Iată, deci, că suntem un produs al societăţii din jurul nostru şi nu cunoaştem altceva decât ceea ce ni se comunică, decât ceea ce ni se dă din punct de vedere al influenţei pe care o are societatea prin limba pe care o vorbim.

duminică, 18 iulie 2010

ÎN FAŢA VIITORULUI

Mi­am propus să vă vorbesc astăzi despre viitor şi despre pregătirea pentru viitor şi am formulat tema „În faţa viitorului“. Deci, cum stăm noi în faţa viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge pentru tineri în special, pentru că ei au în faţă viitorul, spre deosebire de bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în vârstă şi­au realizat într­un fel viitorul, iar viitorul în această lume începe să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai au preocupări de viitor, aşa cum au copiii şi în special tinerii.
Orice om vine pe lumea aceasta cu faţa spre viitor. În limba greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă „privitor în sus“, de la ano atrin, adică o fiinţă care priveşte în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea ce­l caracterizează pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai pământul. Deci, omul este fiinţa care priveşte în sus. Poate să privească şi în jos, dar poziţia lui firească este de privitor în sus.
Poate că s­ar potrivi foarte bine ca definiţie a omului şi „privitor spre viitor“. De ce? Pentru că după ce trecem de viaţa neconştientă, după ce intrăm în viaţa conştientă, după ce începem să ne angajăm la ceva pentru existenţa noastră, pentru noi, suntem preocupaţi cu vremea, şi în mod deosebit – de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de ştiut cum anume ne putem pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca să avem un viitor aşa cum ni­l dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în primul rând Evanghelia şi apoi învăţătura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religios­moral; iar din punct de vedere al cunoştinţei, ne pregăteşte şcoala. Cei mai mulţi oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în faţa viitorului sau se angajează pentru viitorul lor – prin şcoală, prin cultură. Bineînţeles că şi cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstracţie de cultură, nu pot să nu facă şcoală sau pot şi să nu facă şcoală dar, în cazul acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă intelectuală.
Ne­am pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu ştie de ce a venit în lumea aceasta. S­au făcut anumite afirmaţii, se pot face afirmaţii diferite, dar pe viaţă nu este scris nimic. Aşa că am putea zice pur şi simplu: trăim pentru că ne­am pomenit trăind şi nu ştim cum ar fi dacă n­am trăi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiinţă la fiinţă, din neexistenţă la existenţă. Suntem o existenţă, o existenţă umană. O existenţă în care am adus împreună cu existenţa fizică, biologică, şi o existenţă de altă natură, şi anume, zicem noi, o existenţă spirituală.
Cei care credem în Dumnezeu, cei care ţinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educaţi în lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ştim şi auzim la sfintele slujbe că am fost aduşi din nefiinţă la fiinţă de Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit“, spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit“. N­am fost şi sunt; sunt, pentru că din ceea ce n­am fost m­ai adus Tu, Doamne, să fiu. Mi­ai dat fiinţă, mi­ai dat existenţă. Nu numai existenţă mi­ai dat, ci mi­ai dat şi Chipul Tău cel dumnezeiesc. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă la fiinţă m­ai zidit şi cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăşi m­ai întors în pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu­mă“. Această alcătuire ne pune deodată în faţa trecutului, a prezentului şi a viitorului.
Am învăţat cu toţii la şcoală că verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul şi viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care ne­am trăit cele dinaintea prezentului de faţă, timpul în care, ca prezent, ne­am alcătuit trecutul. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m­ai zidit“. Exist, pentru că m­ai creat Tu, Doamne. Mi­ai dăruit Chipul Tău, m­ai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că s­a­ntâmplat ceva neprevăzut de mine şi ştiut de Tine – am călcat porunca; şi pentru că am călcat porunca „iarăşi m­ai întors în pământul din care am fost luat“. Destinaţia pentru partea fizică, pentru partea biologică a omului – întoarcerea în pământ.
„La cer după asemănare mă ridică“ – adică, Doamne, mi­ai dat fiinţă, mi­ai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin Chipul pe care mi l­ai dat – „cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu­mă“. „Cu frumuseţea cea dintâi!“ Am avut o frumuseţe neîntinată, o frumuseţe nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care m­ai cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, priveşti la ceea ce sunt eu, vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după ce n­am ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde – pentru prezent şi pentru viitor. Nădejdea că mă poţi duce la frumuseţea cea dintâi.

miercuri, 3 martie 2010

81


atat ar fi implinit Parintele Teofil azi. in fiecare an, sute de persoane veneau la Manastirea Sambata de Sus, in 3 martie pentru a-l serba intru bucurie pe Parintele Teofil, cel atat de drag multora. Veneau sa-l serbeze pe "omul bucuriei", sa il vada pe "zambetul lui Dumnezeu" sa primeasca o binecuvantare de la "cel odihnitor de oameni".
si azi, sute de persoane au venit la Manastire pentru a-l serba intru pomenire si intru bucurie. si asa cum cere traditia, inca de dimineata credinciosii au umplut biserica mare a Manastirii participand la slujba Sfintei Liturghii a Darurilor mai inainte sfintite si apoi la slujba de pomenire de la mormantul Parintelui.
Dumnezeu sa-l numere cu sfintii Sai, iar pe noi sa ne mantuiasca.

duminică, 28 februarie 2010

Canonul si pravila - II -

Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întîi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frămîntarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfînta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cîndva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu cînd am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorît pe un fiu al meu”. Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gîndit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gîndul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gînd dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decît acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gîndite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

luni, 22 februarie 2010

Canonul si pravila

Omul, dacă calcă canonul, e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănînce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mîncat de dulce în post, nu ştiu cînd. Dar, ce se întîmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănînci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănînci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decît cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mîncaţi cum se cade. Mîncaţi cu ulei, dar mîncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

duminică, 14 februarie 2010

Post

Un post binecuvantat pentru toata lumea.

vineri, 12 februarie 2010

Sectarii

Ce atitudine să avem în faţa prozelitismului sectar? Dacă ne manifestăm făţiş, suntem consideraţi de alţii nedemocraţi.
Atunci, să fiţi democraţi! Dragă, noi n-avem rostul să împiedicăm nişte lucruri care nu ne privesc pe noi; fiecare poate să-şi urmeze calea. Democraţia noastră stă în aceea că-I slujim lui Dumnezeu în felul nostru şi îi lăsăm pe alţii să-şi urmeze calea în stilul lor. Dacă vom avea un ascendent moral real, nu o să ne poată sta nimeni împotrivă. Dacă nu, n-avem credit, în general. Ortodoxia noastră este viaţa noastră ortodoxă.

Cred că prezenţa sectelor îşi are cauza în lipsa unei trăiri ortodoxe autentice. Mulţi dintre cei consideraţi ortodocşi nici nu ştiu că aparţin Ortodoxiei, ceea ce de fapt înseamnă că nici nu aparţin. Nu ştiu nici ce este Ortodoxia. Mulţi, chiar dintre ortodocşi, nu cunosc avantajele Ortodoxiei faţă de celelalte organizaţii şi concepţii creştine. În concluzie, se poate spune că nu ortodocşii trec la sectari, ci la sectari trec oameni care de fapt n-au avut nici o apartenenţă religioasă. Un ortodox autentic este şi rămîne ortodox, el doar putînd să înainteze în ortodoxie.

joi, 11 februarie 2010

inchisoarea

Aş vrea să reţineţi ceva, şi anume că cineva a spus întrebînd: „De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei?”. De ce într-o închisoare, în închisori în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Şi răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi.

miercuri, 10 februarie 2010

oameni odihnitori

Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.
Îmi place foarte mult cum Sfîntul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate”; şi mai departe: „Odihneşte întru Domnul inima mea”. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire.

marți, 9 februarie 2010

Injuraturile

Cîte unul îmi zice că înjură. Şi îi zic: De ce înjuri? Păi zice, că aşa îmi vine. Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine? Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om. Păi zic: Fii şi tu altfel de om!

luni, 8 februarie 2010

Dumnezeu - V -

Părintele Arsenie Boca zicea că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decît iubirea celui mai mare sfînt faţă de Dumnezeu”.

Părintele Serafim de la noi de la mănăstire zicea: „Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut!”. E o realitate. Adică Dumnezeu vrea să ne ajute, vrea să ne mîntuiască. Nu poate fără noi, dar e totdeauna gata de a ne ajuta.

Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce Îi oferim noi. Noi avem nevoie de ceea ce Îi oferim.

Fiecare dintre noi suntem, la măsurile noastre, însă trebuie să ne raportăm la Dumnezeu ca Dumnezeul nostru să devină pentru fiecare şi „Dumnezeul meu”.

Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntîlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

Dumnezeu ne-a creat ca să fim veşnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Dumnezeu - IV -

Dumnezeul meu, Mîntuitorul meu Iisus Hristos, este Mîntuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru noi” (Matei 20, 28).

Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am mai spus eu că Fericitul Augustin şi-a propus să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi gîndindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării, cînd se plimba odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi cînd l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul Augustin a avut un gînd: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu cînd vreau să scriu o carte despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-o carte. Aşa este şi cînd ne gîndim la tainele mîntuirii, la tainele Domnului Hristos: nu putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricît am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit ca să cuprinzi nemărginitul.

Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dar dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu.

vineri, 5 februarie 2010

Dumnezeu - III -

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna cînd am auzit că Dumnezeu Se şi mînie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mînie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte... Totdeauna cînd am auzit aşa ceva, mă gîndeam că Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfîntul Apostol Pavel are un cuvînt care aşa de mult îmi place. Zice că: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Fiecare dintre noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, dacă ne cercetăm, dacă ne analizăm, ne dăm seama că Îl înţelegem pe Dumnezeu cumva şi în legătură cu ceea ce suntem noi.

În anul 1954, eram la Cîmpulung Moldovenesc. Am stat acolo cîtva timp cu rostul de a ajuta o familie încercată prin pierderea vederii fiicei unor părinţi evlavioşi. Şi în timpul cît am stat la Cîmpulung, am aflat un cuvînt spus de Goethe, şi anume: „Aşa cum este cineva aşa este şi Dumnezeul lui. De aceea Dumnezeu de-atîtea ori este de batjocură în această lume”. Nemţeşte este aşa: „Wie einer ist, so ist sein Gott. Drum ist der Gott so oft zum spot”. Mi s-au împlîntat în minte aceste cuvinte şi le-am purtat, iată, în sufletul meu timp de 40 de ani. Le-am spus cînd mi s-a dat ocazia, pentru că mi s-au părut totdeauna foarte importante. Fiecare dintre noi pune în felul cum Îl vede pe Dumnezeu cîte ceva din ceea ce este el însuşi.

miercuri, 3 februarie 2010

Dumnezeu - II -

Dumnezeu e ca un rîu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care îi cuprinde pe toţi aceia care intră în rîu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar n-are nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfîntului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decît este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi cînd avem vreo reţinere, cînd avem vreo ezitare, cînd avem vreo ură, cînd avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfînta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

marți, 2 februarie 2010

Dumnezeu

Sfîntul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, cînd ne uimim de Dumnezeu, cînd Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cît de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atît mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întîlnit cu Dumnezeu.

luni, 1 februarie 2010

Manastirea

Cînd eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pămînt?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gînd. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pămînt este „şi”. Bineînţeles, rîdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pămînt este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pămînt, ci undeva între cer şi pămînt. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încît să fim între cer şi pămînt. Să fim spre cer.

Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decît de pămînt. Dacă o mănăstire e mai aproape de pămînt decît de cer, nu este în rosturile ei.
Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale cîte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gîndi atît de mult la rai, cum se gîndesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvîrşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
„În ţara lui Leru-i ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pămînt cu gîndul la cer, le ajunge atîta, pe cînd cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pămînt ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.

Ai mei de acasă cînd le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întîmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pămînt, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.

Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sîmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!

duminică, 31 ianuarie 2010

Tatal primitor

Ascultati predica rostita de Parintele Teofil Paraian in duminica 34 dupa Rusalii, predica tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu" - Sambata de Sus

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Ierusalimul

Unii dintre credincioşi doresc să ajungă la Ierusalim. Dumnezeu să le ajute, să ajungă să vadă locurile pe unde a umblat Domnul Hristos. Unii nu doresc să ajungă acolo, mulţumindu-se cu ceea ce au aici. Şi de fapt noi prin Sfînta Evanghelie avem tot ce este acolo.

vineri, 29 ianuarie 2010

Metanoia

Din măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă, înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mîntuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, „inima curăţită de patimi”, căci Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

joi, 28 ianuarie 2010

Insingurarea

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă şi o singurătate plină, cînd te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poţi fi cu tine însuţi, să te cunoşti pe tine însuţi. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufleteşte, ori o împlinire socială, prin omul de lîngă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Nasii

Părinte Teofil, cum se aleg naşii şi ce rol au ei?
Naşii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Naşii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părinţii au fost cununaţi de nişte naşi, fiii de obicei sunt cununaţi de fiii naşilor. Aşa se obişnuieşte şi e bine cînd e aşa. Cînd nu poate fi aşa sau cînd s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o înţelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăseşti „naşii de pe curte”, cum se zice pe la noi pe la ţară. În cazul cînd naşii n-ar vrea să fie naşi, adică fiii naşilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie şi pot să fie, în cazul acesta e bine să ţii seama de naşi, să ai respect faţă de naşii părinţilor, ca să ai şi tu în continuare naşii tăi în raport cu cei ai părinţilor. Dacă nu e aşa, şi nu e nici o supărare că nu e aşa, atunci naşii ţi-i alegi tot aşa: după simpatia pe care o ai faţă de ei, după viaţa morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea naşilor este o chestiune care ţine de credinţă, de religie.

marți, 26 ianuarie 2010

Intalnirea cu Hristos

Pentru fiecare dintre noi întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfînta Evanghelie. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi de cîte ori facem un bine fratelui nostru. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, cînd vom trece din această viaţă şi cînd se va hotărî locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: „În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

Domnul Hristos n-a dat întîi Pîinea, întîi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: „No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mîntuiţi, vă dau Eu cale de mîntuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sîngele Meu şi vă mîntuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de întîmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întîmpinare a noastră pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţămîntul prezenţei Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, pînă la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

luni, 25 ianuarie 2010

Pacatele - III -

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfîntul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gîndeşti la ea cînd auzi aşa ceva, anume că Sfîntul Macarie s-a făcut dumnezeu pămîntesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pămînt, Sfîntul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfîntul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cînd nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi cînd n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

duminică, 24 ianuarie 2010

Vames si Fariseu

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian, tinuta in duminica a 33-a dupa Rusalii - a Vamesului si Fariseului.
Predica a fost tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu"- Sambata de Sus

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Pacatele - II -

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi cînd întîlneam cîte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntîmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfînt. Eu nu zic că îs sfînt, da’ că îs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămîne în ele, şi sunt destui care rămîn în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rînduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pămîntul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gînd, în cuvînt şi în faptă.

vineri, 22 ianuarie 2010

Pacatele - I -

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mîndria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

joi, 21 ianuarie 2010

Cinstirea - II -

La Slujba de la Paşti zicem aşa: „Să mînecăm cu mînecare adîncă şi – fiţi atenţi – în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cîntarea. Cîntarea de la slujbele noastre, de la Sfînta Liturghie. Cîntarea noastră-i mirul nostru. Deci, să mînecăm dis de dimineaţă, să plecăm dis de dimineaţă, şi în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului. Acesta-i mirul nostru: viaţa curată şi cîntarea.

În Sîmbăta lăsatului sec de carne, cînd este Sîmbăta morţilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămîne şi nouă, şi noi rămînem de pe urma binelui făcut, rămînem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întîi de mirosul frumos al mirului.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Cinstirea

Cînd iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.

Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvîntul acesta că Mîntuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.

Nu a rămas în rînduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întîmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mîntuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.

Ceea ce au dus femeile mirofore la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mîntuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în miresme. Şi atunci cît a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.

Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:
„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, cîştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!

luni, 18 ianuarie 2010

Rasul

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrîneze rîsul?
Nu, poţi să rîzi de cîte ori îţi vine să rîzi, numai să nu rîzi ca să te găseşti în treabă. Cînd îţi vine să rîzi poţi să rîzi, numai să nu rîzi de oameni, să nu rîzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam rîde, şi nu mă gîndesc niciodată că am păcătuit că am rîs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zîmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zîmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfînt nu ştim cum am putea să zicem că zîmbeşte, dar prin zîmbet înţelegem o deschidere mîngîietoare. Şi atunci se poate rîde cînd e cazul de rîs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plîngeţi cu cei ce plîng” (Romani 12, 15) zice Sfîntul Apostol Pavel, iar Sfîntul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este cîte unul care e mai predispus la rîs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi rîdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum rîde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă rîzi cînd nu se rîde, atunci nu e corect.

duminică, 17 ianuarie 2010

Vamesul

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian din Duminica a 32-a dupa Rusalii, a lui Zaheu Vamesul

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Indoiala

Îndoiala persistă cîtă vreme credinţa este teoretică, nu trăită, experimentată.

vineri, 15 ianuarie 2010

Cererea

Dacă cerem de la Dumnezeu lucruri care nu ni se cuvin şi lucruri pe care nu vrea Dumnezeu să ni le dea, pentru că nu are în plan cu noi să ni le dea, atunci nu ajungem unde trebuie.

joi, 14 ianuarie 2010

Betia

Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o prin Banat. Cînd eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo – am stat cîteva zile – şi zice cineva: „Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru”. Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi i-am spus unui om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa cînd se nimereşte şi mai ales cînd stăm la o masă. Şi zice: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”. Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Multumire

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie,
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfînta Biserică,
Pentru Sfînta Preoţie,
Pentru Sfînta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întîlni în faţa Lui în Sfînta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe.

luni, 11 ianuarie 2010

Pocainta - II -

Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pămînt, la Sfînta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfînta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfînta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Cîţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gîndim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Pînă la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli.

Condiţiile iertării sunt în primul rînd pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti cînd părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.

Mie întotdeauna îmi sună strident cînd cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?”. Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci cînd eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Cînd începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Cînd au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gîndit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.
În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfînt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tînăr un cuvînt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.
Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

duminică, 10 ianuarie 2010

Pocainta

Ce este pocăinţa? Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfîntul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfîntul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvîntul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare amintite mai sus. Cînd îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfîntul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Cînd te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

Înţelesul pocăinţei este acesta: schimbarea minţii omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînţeles, după o minte îmbunătăţită. Sfîntul Marcu Ascetul spune şi el: „Să nu asculţi de inima ta cîtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ţi le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raţionali, cum ar zice Sfîntul Antonie cel Mare.

Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tînguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tînguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atît de trecut cît ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărît de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cît l-ai făcut cîndva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Sarutul

Cum priviţi sărutul între doi adolescenţi?
Sărutul între doi adolescenţi e o manifestare, o revărsare de suflet, poate fi o revărsare de suflet şi se poate realiza pătimaş şi nepătimaş. În cazul cînd e nepătimaş, e admis. Totuşi e bine să se găsească altă modalitate de apropiere, pentru că, de multe ori, manifestările acestea au şi implicaţii care nu ţin de prietenie; în componenţa sărutului pot intra – şi intră adeseori – implicaţii sexuale.

vineri, 8 ianuarie 2010

Credinta - III -

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.

Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi cîte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vîrful scării decît mergînd din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănînce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gîndit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gîndit tu în gîndul tău cînd te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gîndit să fiu ca un cîine pe care cînd îl alungi se duce şi cînd îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.

Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.

Sfîntul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Cînd Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gîndesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.

Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi cîţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pămînt bătătorit, alteori poate să fie pămînt pietros pentru cuvîntul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pămînt cu spini şi alteori poate să fie pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rînduieli ca în vreme de toamnă, cînd se seamănă grîul, să se citească din Sfînta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineînţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grîu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvînt, aduc cuvîntul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pămînt bătătorit, alţii ca pămînt pietros, alţii ca pămînt împresurat de spini şi alţii ca pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvîntul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neîmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvîntul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfîntul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfîntul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfînta Evanghelie cuvîntul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gîndul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfîntul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfîntul Apostol Pavel, îl îngîmfă pe om, iar împlinirea cuvîntului este mîntuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngîmfă pe om, îndemnîndu-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnîndu-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decît cultura fără credinţă.

În Romania avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În Romania este mai multă necredinţă şi necultură!

joi, 7 ianuarie 2010

Credinta - II -

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie cîtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cît îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atîta credinţă avem, cîtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.

Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care l-ar fi spus, Sfîntul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mîntuim. Omul nu se mîntuieşte decît în condiţiile în care trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.

Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.

Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.

Cine are putere sufletească este mai tare decît ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gînd? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mîine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gîndesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întîmpla nimic în lumea aceasta decît cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întîmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămîne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Credinta - I -

Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfîntul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvînt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvîntului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvîntul”. Sfîntul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos cînd a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfîntul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mîntuitorul Iisus Hristos cînd primim cuvîntul Lui. Dacă nu primim cuvîntul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mîntuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvîntul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mîntuitorul Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfîntul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decît necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfîntul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decît necredincioşii.

Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Cînd eşti numai informat e prea puţin. Cînd eşti convins, e cît trebuie. Credinţa înseamnă convingere.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfînta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa cîtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.

marți, 5 ianuarie 2010

Filocalia

Filocalia este cartea mea preferată.

Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că: „Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pămîntul rom_nesc”. E frumos şi e şi adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gîndire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundînd.

Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie.

Filocalia este o colecţie de cărţi scrise de călugări şi pentru călugări.

luni, 4 ianuarie 2010

Calendarul

Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?
Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic „sfîntul calendar”. Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci cînd a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămîn la calendarul vechi, că acela e sfînt şi acesta e pîngărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decît ceea ce ne desparte.