duminică, 28 februarie 2010

Canonul si pravila - II -

Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întîi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frămîntarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfînta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cîndva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu cînd am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorît pe un fiu al meu”. Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gîndit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gîndul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gînd dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decît acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gîndite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

luni, 22 februarie 2010

Canonul si pravila

Omul, dacă calcă canonul, e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănînce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mîncat de dulce în post, nu ştiu cînd. Dar, ce se întîmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănînci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănînci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decît cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mîncaţi cum se cade. Mîncaţi cu ulei, dar mîncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.

duminică, 14 februarie 2010

Post

Un post binecuvantat pentru toata lumea.

vineri, 12 februarie 2010

Sectarii

Ce atitudine să avem în faţa prozelitismului sectar? Dacă ne manifestăm făţiş, suntem consideraţi de alţii nedemocraţi.
Atunci, să fiţi democraţi! Dragă, noi n-avem rostul să împiedicăm nişte lucruri care nu ne privesc pe noi; fiecare poate să-şi urmeze calea. Democraţia noastră stă în aceea că-I slujim lui Dumnezeu în felul nostru şi îi lăsăm pe alţii să-şi urmeze calea în stilul lor. Dacă vom avea un ascendent moral real, nu o să ne poată sta nimeni împotrivă. Dacă nu, n-avem credit, în general. Ortodoxia noastră este viaţa noastră ortodoxă.

Cred că prezenţa sectelor îşi are cauza în lipsa unei trăiri ortodoxe autentice. Mulţi dintre cei consideraţi ortodocşi nici nu ştiu că aparţin Ortodoxiei, ceea ce de fapt înseamnă că nici nu aparţin. Nu ştiu nici ce este Ortodoxia. Mulţi, chiar dintre ortodocşi, nu cunosc avantajele Ortodoxiei faţă de celelalte organizaţii şi concepţii creştine. În concluzie, se poate spune că nu ortodocşii trec la sectari, ci la sectari trec oameni care de fapt n-au avut nici o apartenenţă religioasă. Un ortodox autentic este şi rămîne ortodox, el doar putînd să înainteze în ortodoxie.

joi, 11 februarie 2010

inchisoarea

Aş vrea să reţineţi ceva, şi anume că cineva a spus întrebînd: „De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei?”. De ce într-o închisoare, în închisori în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Şi răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi.

miercuri, 10 februarie 2010

oameni odihnitori

Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.
Îmi place foarte mult cum Sfîntul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: „Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate”; şi mai departe: „Odihneşte întru Domnul inima mea”. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire.

marți, 9 februarie 2010

Injuraturile

Cîte unul îmi zice că înjură. Şi îi zic: De ce înjuri? Păi zice, că aşa îmi vine. Şi eu zic: Bine, da’ mie de ce nu îmi vine? Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om. Păi zic: Fii şi tu altfel de om!

luni, 8 februarie 2010

Dumnezeu - V -

Părintele Arsenie Boca zicea că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decît iubirea celui mai mare sfînt faţă de Dumnezeu”.

Părintele Serafim de la noi de la mănăstire zicea: „Măi frate, să ştii că Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut!”. E o realitate. Adică Dumnezeu vrea să ne ajute, vrea să ne mîntuiască. Nu poate fără noi, dar e totdeauna gata de a ne ajuta.

Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce Îi oferim noi. Noi avem nevoie de ceea ce Îi oferim.

Fiecare dintre noi suntem, la măsurile noastre, însă trebuie să ne raportăm la Dumnezeu ca Dumnezeul nostru să devină pentru fiecare şi „Dumnezeul meu”.

Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntîlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

Dumnezeu ne-a creat ca să fim veşnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Dumnezeu - IV -

Dumnezeul meu, Mîntuitorul meu Iisus Hristos, este Mîntuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru noi” (Matei 20, 28).

Noi totdeauna stăm cumva la suprafaţa cunoştinţei de Dumnezeu, că nu poate om mărginit să cuprindă nemărginitul. Cred că v-am mai spus eu că Fericitul Augustin şi-a propus să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi gîndindu-se el la lucrul acesta, a văzut pe malul mării, cînd se plimba odată, un copil care a făcut o groapă în nisip şi cu un vas ducea apă din mare în groapa din nisip. Şi cînd l-a întrebat ce face, el a zis că vrea să mute marea în groapa din nisip. Şi atunci Fericitul Augustin a avut un gînd: uite, ce vrea copilul acesta să facă vreau şi eu cînd vreau să scriu o carte despre Dumnezeu. N-am cum să scriu o carte despre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins într-o carte. Aşa este şi cînd ne gîndim la tainele mîntuirii, la tainele Domnului Hristos: nu putem cuprinde nemărginitul în mărginit, oricît am vrea noi să cunoaştem, trebuie să fii nemărginit ca să cuprinzi nemărginitul.

Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dar dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu.

vineri, 5 februarie 2010

Dumnezeu - III -

Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna cînd am auzit că Dumnezeu Se şi mînie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mînie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte... Totdeauna cînd am auzit aşa ceva, mă gîndeam că Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive. Sfîntul Apostol Pavel are un cuvînt care aşa de mult îmi place. Zice că: „Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?” (Romani 8, 32). E extraordinar!

Fiecare dintre noi, dacă ne judecăm pe noi înşine, dacă ne cercetăm, dacă ne analizăm, ne dăm seama că Îl înţelegem pe Dumnezeu cumva şi în legătură cu ceea ce suntem noi.

În anul 1954, eram la Cîmpulung Moldovenesc. Am stat acolo cîtva timp cu rostul de a ajuta o familie încercată prin pierderea vederii fiicei unor părinţi evlavioşi. Şi în timpul cît am stat la Cîmpulung, am aflat un cuvînt spus de Goethe, şi anume: „Aşa cum este cineva aşa este şi Dumnezeul lui. De aceea Dumnezeu de-atîtea ori este de batjocură în această lume”. Nemţeşte este aşa: „Wie einer ist, so ist sein Gott. Drum ist der Gott so oft zum spot”. Mi s-au împlîntat în minte aceste cuvinte şi le-am purtat, iată, în sufletul meu timp de 40 de ani. Le-am spus cînd mi s-a dat ocazia, pentru că mi s-au părut totdeauna foarte importante. Fiecare dintre noi pune în felul cum Îl vede pe Dumnezeu cîte ceva din ceea ce este el însuşi.

miercuri, 3 februarie 2010

Dumnezeu - II -

Dumnezeu e ca un rîu îmbelşugat care-şi varsă apele, care vine cu îmbelşugare, care îi cuprinde pe toţi aceia care intră în rîu, e ca lumina care n-are nici o împiedicare, se revarsă peste toată făptura, nu face nici o deosebire între buni şi răi, între ce-i frumos şi ce nu-i frumos; Se revarsă şi scoate la iveală şi ce-i frumos şi ce nu-i frumos, dar n-are nici o reţinere. „Bucură-te că te dărui ca lumina prin ocheane” este o vorbă cuprinsă în Acatistul Sfîntului Calinic. Nu numai că se dăruie lumina, dar lumina care se dăruie prin ocheane, parcă-i şi mai mare prin ocheane decît este ea. Aşa face Dumnezeu: Se revarsă. Se revarsă ca lumina, Se revarsă ca aerul, fără nici o împiedicare, gata să-i cuprindă pe toţi. Şi noi, care primim darul lui Dumnezeu, trebuie să-l ducem mai departe şi să facem şi noi, ca oameni, ceea ce face Dumnezeu şi să fim totdeauna nemulţumiţi cînd avem vreo reţinere, cînd avem vreo ezitare, cînd avem vreo ură, cînd avem vreo nepăsare, atunci nu ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu e iubire şi noi trebuie să fim iubire.

Am mai spus şi prin alte părţi că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în înţelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni, Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfînta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne aşteaptă, care ne primeşte, care aleargă spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.

marți, 2 februarie 2010

Dumnezeu

Sfîntul Isaac Sirul zice că: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Asta însemnă că dacă cineva vorbeşte despre Dumnezeu şi Îl cinsteşte pe Dumnezeu, dar nu se minunează de Dumnezeu, n-a ajuns încă să se uimească de Dumnezeu, să fie uimit de măreţiile lui Dumnezeu, încă n-a cunoscut pe Dumnezeu. Atunci e începutul cunoştinţei de Dumnezeu, a adevăratei cunoştinţe, cînd ne uimim de Dumnezeu, cînd Îl avem pe Dumnezeu în conştiinţa noatră ca mai presus de noi.

Psalmistul zice: „Cît de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” (Psalmul 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atît mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem.

Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întîlnit cu Dumnezeu.

luni, 1 februarie 2010

Manastirea

Cînd eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pămînt?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gînd. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pămînt este „şi”. Bineînţeles, rîdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pămînt este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pămînt, ci undeva între cer şi pămînt. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încît să fim între cer şi pămînt. Să fim spre cer.

Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decît de pămînt. Dacă o mănăstire e mai aproape de pămînt decît de cer, nu este în rosturile ei.
Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale cîte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gîndi atît de mult la rai, cum se gîndesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvîrşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
„În ţara lui Leru-i ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pămînt cu gîndul la cer, le ajunge atîta, pe cînd cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pămînt ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.

Ai mei de acasă cînd le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întîmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pămînt, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.

Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sîmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!