duminică, 31 ianuarie 2010

Tatal primitor

Ascultati predica rostita de Parintele Teofil Paraian in duminica 34 dupa Rusalii, predica tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu" - Sambata de Sus

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Ierusalimul

Unii dintre credincioşi doresc să ajungă la Ierusalim. Dumnezeu să le ajute, să ajungă să vadă locurile pe unde a umblat Domnul Hristos. Unii nu doresc să ajungă acolo, mulţumindu-se cu ceea ce au aici. Şi de fapt noi prin Sfînta Evanghelie avem tot ce este acolo.

vineri, 29 ianuarie 2010

Metanoia

Din măreţia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă, înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mîntuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: „Munte înalt avînd noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”. Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, „inima curăţită de patimi”, căci Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

joi, 28 ianuarie 2010

Insingurarea

Însingurarea este o realitate pentru cei ce simt însingurare. Există însă şi o singurătate plină, cînd te însingurezi ca să realizezi ceva deosebit, să poţi fi cu tine însuţi, să te cunoşti pe tine însuţi. În orice caz, singurătatea voită e diferită de singurătatea nedorită. Cineva care are o singurătate nedorită trebuie să caute o împlinire: Ori o împlinire spirituală, dacă e format sufleteşte, ori o împlinire socială, prin omul de lîngă tine sau prin omul prin care te-ai putea împlini.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Nasii

Părinte Teofil, cum se aleg naşii şi ce rol au ei?
Naşii în general se aleg... Hai să zicem altfel. Naşii în general nu se aleg, ci se oferă, se oferă în sensul acesta că dacă părinţii au fost cununaţi de nişte naşi, fiii de obicei sunt cununaţi de fiii naşilor. Aşa se obişnuieşte şi e bine cînd e aşa. Cînd nu poate fi aşa sau cînd s-ar găsi altă modalitate, atunci trebuie neapărat să fie o înţelegere ca nu cumva să fie cineva supărat că părăseşti „naşii de pe curte”, cum se zice pe la noi pe la ţară. În cazul cînd naşii n-ar vrea să fie naşi, adică fiii naşilor, atunci e altceva. Dar dacă ei vor să fie şi pot să fie, în cazul acesta e bine să ţii seama de naşi, să ai respect faţă de naşii părinţilor, ca să ai şi tu în continuare naşii tăi în raport cu cei ai părinţilor. Dacă nu e aşa, şi nu e nici o supărare că nu e aşa, atunci naşii ţi-i alegi tot aşa: după simpatia pe care o ai faţă de ei, după viaţa morală pe care o duc, după ceea ce reprezintă ei din punct de vedere religios. Pentru că chestiunea naşilor este o chestiune care ţine de credinţă, de religie.

marți, 26 ianuarie 2010

Intalnirea cu Hristos

Pentru fiecare dintre noi întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice rugăciune. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi la orice citire din Sfînta Evanghelie. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi de cîte ori facem un bine fratelui nostru. Întîlnirea cu Domnul Hristos poate fi pentru fiecare dintre noi, sigur, cînd vom trece din această viaţă şi cînd se va hotărî locul pe care ni l-am pregătit pentru viaţa veşnică. În Pateric este scris că: „În ce te găseşte moartea, în aceea te duci”. Dacă ducem o viaţă frumoasă şi bună şi ne găseşte moartea în bine, în bine ne ducem.

Domnul Hristos n-a dat întîi Pîinea, întîi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învăţătură, n-a spus: „No, oameni buni, uite, dacă vreţi să vă mîntuiţi, vă dau Eu cale de mîntuire: vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sîngele Meu şi vă mîntuiţi”. Nu aşa! Ci i-a învăţat să fie buni, să ierte, i-a învăţat să creadă, i-a învăţat să se smerească, i-a învăţat să aibă îngăduinţă. Adică toată Evanghelia este un fel de împărtăşire, toată Evanghelia este un fel de întîmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos şi o întîmpinare a noastră pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

Noi de multe ori credem că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că nu ajungem să avem în conştiinţa noastră bucuria, simţămîntul prezenţei Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ştiu dacă este aşa, pentru că învrednicirea nu ne-o dăm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie să cerem de la noi lucruri pe care, pînă la urmă, nu le cere nici Dumnezeu.

luni, 25 ianuarie 2010

Pacatele - III -

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfîntul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gîndeşti la ea cînd auzi aşa ceva, anume că Sfîntul Macarie s-a făcut dumnezeu pămîntesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pămînt, Sfîntul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfîntul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cînd nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi cînd n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pămîntesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

duminică, 24 ianuarie 2010

Vames si Fariseu

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian, tinuta in duminica a 33-a dupa Rusalii - a Vamesului si Fariseului.
Predica a fost tinuta in biserica Manastirii "Brancoveanu"- Sambata de Sus

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Pacatele - II -

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi cînd întîlneam cîte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntîmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfînt. Eu nu zic că îs sfînt, da’ că îs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămîne în ele, şi sunt destui care rămîn în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rînduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pămîntul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gînd, în cuvînt şi în faptă.

vineri, 22 ianuarie 2010

Pacatele - I -

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mîndria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

joi, 21 ianuarie 2010

Cinstirea - II -

La Slujba de la Paşti zicem aşa: „Să mînecăm cu mînecare adîncă şi – fiţi atenţi – în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cîntarea. Cîntarea de la slujbele noastre, de la Sfînta Liturghie. Cîntarea noastră-i mirul nostru. Deci, să mînecăm dis de dimineaţă, să plecăm dis de dimineaţă, şi în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului. Acesta-i mirul nostru: viaţa curată şi cîntarea.

În Sîmbăta lăsatului sec de carne, cînd este Sîmbăta morţilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, orice bine am face pentru altul, ne rămîne şi nouă, şi noi rămînem de pe urma binelui făcut, rămînem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întîi de mirosul frumos al mirului.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Cinstirea

Cînd iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.

Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am mai spus eu cuvîntul acesta că Mîntuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului.

Nu a rămas în rînduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întîmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mîntuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora, ca să-i cinstim pe oameni.

Ceea ce au dus femeile mirofore la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele să ducă drept cinstire Mîntuirorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru că femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor! Inima nu costă. Inima lor şi-au pus în miresme. Şi atunci cît a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani.

Putem noi să dăm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mirofore? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem să dăm dorinţa noastră de cinstire faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacă avem, care-i mirul nostru? Să ne amintim o alcătuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa:
„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glaul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Ce-Ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dă-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia păcătoasă, dar n-am. Dă-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curată, mirul meu este viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită. Deci viaţa curată agonisită, cîştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!

luni, 18 ianuarie 2010

Rasul

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrîneze rîsul?
Nu, poţi să rîzi de cîte ori îţi vine să rîzi, numai să nu rîzi ca să te găseşti în treabă. Cînd îţi vine să rîzi poţi să rîzi, numai să nu rîzi de oameni, să nu rîzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam rîde, şi nu mă gîndesc niciodată că am păcătuit că am rîs. Într-o traducere a psalmului 20 este: „Şi i-ai veselit cu zîmbetul feţei Tale”, adică despre Dumnezeu zicem că zîmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfînt nu ştim cum am putea să zicem că zîmbeşte, dar prin zîmbet înţelegem o deschidere mîngîietoare. Şi atunci se poate rîde cînd e cazul de rîs. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plîngeţi cu cei ce plîng” (Romani 12, 15) zice Sfîntul Apostol Pavel, iar Sfîntul Apostol Luca zice: „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde” (Luca 6, 21). Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului; este cîte unul care e mai predispus la rîs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi rîdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum rîde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici un rău. Dacă rîzi cînd nu se rîde, atunci nu e corect.

duminică, 17 ianuarie 2010

Vamesul

Ascultati predica Parintelui Teofil Paraian din Duminica a 32-a dupa Rusalii, a lui Zaheu Vamesul

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Indoiala

Îndoiala persistă cîtă vreme credinţa este teoretică, nu trăită, experimentată.

vineri, 15 ianuarie 2010

Cererea

Dacă cerem de la Dumnezeu lucruri care nu ni se cuvin şi lucruri pe care nu vrea Dumnezeu să ni le dea, pentru că nu are în plan cu noi să ni le dea, atunci nu ajungem unde trebuie.

joi, 14 ianuarie 2010

Betia

Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o prin Banat. Cînd eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo – am stat cîteva zile – şi zice cineva: „Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru”. Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi i-am spus unui om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa cînd se nimereşte şi mai ales cînd stăm la o masă. Şi zice: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”. Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Multumire

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie,
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfînta Biserică,
Pentru Sfînta Preoţie,
Pentru Sfînta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu că ne putem întîlni în faţa Lui în Sfînta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfînta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe.

luni, 11 ianuarie 2010

Pocainta - II -

Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pămînt, la Sfînta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfînta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfînta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Cîţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gîndim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Pînă la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli.

Condiţiile iertării sunt în primul rînd pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti cînd părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.

Mie întotdeauna îmi sună strident cînd cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?”. Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci cînd eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Cînd începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Cînd au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gîndit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.
În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfînt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tînăr un cuvînt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.
Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

duminică, 10 ianuarie 2010

Pocainta

Ce este pocăinţa? Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfîntul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfîntul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvîntul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare amintite mai sus. Cînd îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfîntul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Cînd te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

Înţelesul pocăinţei este acesta: schimbarea minţii omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînţeles, după o minte îmbunătăţită. Sfîntul Marcu Ascetul spune şi el: „Să nu asculţi de inima ta cîtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ţi le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raţionali, cum ar zice Sfîntul Antonie cel Mare.

Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tînguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tînguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atît de trecut cît ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărît de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că: „Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cît l-ai făcut cîndva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe. Ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

Întristarea în pocăinţă nu e o chestiune esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Sarutul

Cum priviţi sărutul între doi adolescenţi?
Sărutul între doi adolescenţi e o manifestare, o revărsare de suflet, poate fi o revărsare de suflet şi se poate realiza pătimaş şi nepătimaş. În cazul cînd e nepătimaş, e admis. Totuşi e bine să se găsească altă modalitate de apropiere, pentru că, de multe ori, manifestările acestea au şi implicaţii care nu ţin de prietenie; în componenţa sărutului pot intra – şi intră adeseori – implicaţii sexuale.

vineri, 8 ianuarie 2010

Credinta - III -

Credinţa în Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.

Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului în lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi cîte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa în Dumnezeu. Ai credinţă în Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vîrful scării decît mergînd din treaptă în treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.

Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănînce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gîndit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gîndit tu în gîndul tău cînd te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gîndit să fiu ca un cîine pe care cînd îl alungi se duce şi cînd îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.

Creştinul trebuie să ducă o viaţă în Înviere.

Sfîntul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Cînd Îl ai pe Hristos în suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gîndesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, îmbrăcăminte etc.

Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.

Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă în pădure şi am fost şi cîţiva dintre noi, şi a vorbit în limba franceză pentru cei pe care îi avea în grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pămînt bătătorit, alteori poate să fie pămînt pietros pentru cuvîntul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pămînt cu spini şi alteori poate să fie pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rînduieli ca în vreme de toamnă, cînd se seamănă grîul, să se citească din Sfînta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineînţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i înveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i înveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grîu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvînt, aduc cuvîntul lui Dumnezeu în inimile voastre şi voi îl primiţi. Unii ca pămînt bătătorit, alţii ca pămînt pietros, alţii ca pămînt împresurat de spini şi alţii ca pămînt care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvîntul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neîmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească în el cuvîntul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfîntul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfîntul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur din Sfînta Evanghelie cuvîntul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gîndul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfîntul Marcu Ascetul, însă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfîntul Apostol Pavel, îl îngîmfă pe om, iar împlinirea cuvîntului este mîntuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură îl îngîmfă pe om, îndemnîndu-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnîndu-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decît cultura fără credinţă.

În Romania avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?
În Romania este mai multă necredinţă şi necultură!

joi, 7 ianuarie 2010

Credinta - II -

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie cîtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cît îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atîta credinţă avem, cîtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se întăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.

Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfîntul Ioan Gură de Aur are un cuvînt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care l-ar fi spus, Sfîntul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care îl simţim în măsura în care suntem întăriţi în credinţă.

Dumnezeu ne întăreşte pe toţi să avem credinţă în Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea în care ne găsim, şi în condiţiile acestea ne şi mîntuim. Omul nu se mîntuieşte decît în condiţiile în care trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa în Dumnezeu!

În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.

Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede în Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.

Se spune undeva în Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a împărtăşi din credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte în nişte Paşti veşnice.

Cine are putere sufletească este mai tare decît ispitele, însă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gînd? Sunt oameni care sunt îngrijoraţi mereu ce va fi mîine sau aud de tot felul de înarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gîndesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate întîmpla nimic în lumea aceasta decît cu îngăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur în această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se întîmplă în lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta înseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămîne senin în toate împrejurările vieţii, să ştii că ai putere în tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate împleticirile pe care le aduc ispitele în viaţa noastră.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Credinta - I -

Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai.

Sfîntul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvînt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvîntului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvîntul”. Sfîntul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos cînd a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfîntul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mîntuitorul Iisus Hristos cînd primim cuvîntul Lui. Dacă nu primim cuvîntul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mîntuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvîntul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mîntuitorul Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfîntul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decît necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfîntul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decît necredincioşii.

Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Cînd eşti numai informat e prea puţin. Cînd eşti convins, e cît trebuie. Credinţa înseamnă convingere.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisită în Sfînta Evanghelie de la Marcu, în legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi înmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa cîtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti învrednicirea de la Dumnezeu.

marți, 5 ianuarie 2010

Filocalia

Filocalia este cartea mea preferată.

Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că: „Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pămîntul rom_nesc”. E frumos şi e şi adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gîndire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundînd.

Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie.

Filocalia este o colecţie de cărţi scrise de călugări şi pentru călugări.

luni, 4 ianuarie 2010

Calendarul

Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?
Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic „sfîntul calendar”. Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci cînd a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămîn la calendarul vechi, că acela e sfînt şi acesta e pîngărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decît ceea ce ne desparte.