Cînd eram eu copil, era o întrebare de inteligenţă: „Ce-i între cer şi pămînt?”. Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele... ce le venea în gînd. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pămînt este „şi”. Bineînţeles, rîdeau de vorbele acestea... Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pămînt este mănăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pămînt, ci undeva între cer şi pămînt. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încît să fim între cer şi pămînt. Să fim spre cer.
Mie-mi place să spun despre mănăstire că este „tinda raiului”, „casa lui Dumnezeu”, „poarta cerului”, şi „locul împlinirilor”. Este „tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decît de pămînt. Dacă o mănăstire e mai aproape de pămînt decît de cer, nu este în rosturile ei.
Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale cîte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gîndi atît de mult la rai, cum se gîndesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvîrşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
„În ţara lui Leru-i ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pămînt cu gîndul la cer, le ajunge atîta, pe cînd cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pămînt ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în „tinda raiului”.
Ai mei de acasă cînd le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: „Bun să şi fie; şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.
Într-o mănăstire trebuie să se întîmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pămînt, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea aceasta.
Mănăstirea noastră e o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sîmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu