Iubirea *

Teofil Paraian / Zorica Latcu - Te port in mine
Asculta mai multe audio Muzica

Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului.

Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că nu faptul că omul a fost păcătos L-a adus pe Dumnezeu să Se facă om, ca să-l mântuiască pe om, ci el zice că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat şi în condiţia că omul n-ar fi păcătuit. Pentru că ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se facă om este iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Iubirea L-a făcut pe Dumnezeu să Se unească cu omul ca să-l ridice pe om până acolo unde e firea omenească ridicată în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ales calea aceasta de a Se apropia de om, ca să-i dea posibilitate omului să se apropie de Dumnezeu. „Dumnezeu pe pământ S-a pogorât şi omul la cer s-a suit” se afirmă în slujbele de la Naşterea Mântuitorului. „Dumnezeu pe pământ S-a pogorât – prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi omul la cer s-a suit” prin Înălţarea Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai pentru Domnul Hristos e real, ci pentru toţi credincioşii care în procesul de mântuire trebuie să se unească cu Domnul Hristos şi să aibă calea aceea pe care a mers Domul Hristos, Domnul Hristos făcându-şi cale cu fiecare dintre noi către cer.

În întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan se spune de două ori că Dumnezeu este iubire. Dacă Dumnezeu este iubire, numai în măsura în care şi omul este iubire, acesta din urmă se poate asemăna cu Dumnezeu. Dacă nu este iubire, omul nu se poate asemăna cu Dumnezeu, Care este iubire.

Ne cere Domnul Hristos să ne iubim. Păi dacă ne-am iubi cu adevărat, dacă ne-am revărsa iubirea unii faţă de alţii s-ar lumina lumea aceasta cu lumina iubirii noastre.

Tatăl Cel din ceruri trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, răsare Soarele peste cei buni şi peste cei răi. Noi răsărim soarele iubirii peste toţi oamenii?

Toată lumea ştie ce înseamnă „a iubi”, pentru că ştii când iubeşti şi stii când nu iubeşti. Eu sunt dintr-un sat din care este şi Lucreţia Ciobanu. Lucreţia Ciobanu, cântăreaţă de muzică populară, are între altele şi o cântare în care se cuprind şi următoarele cuvinte:
„Pe la poarta cui mi-i drag
Treabă n-am, şi tot îmi fac.
Pe la care mi-i urât,
Am treabă şi nu mă duc”.
Dacă ştii lucrul acesta, ştii ce înseamnă să iubeşti, ştii ce înseamnă să nu iubeşti. Însă, în lămurirea acestei chestiuni şi în completare, aş putea spune că „a iubi” înseamnă a împropria, a aduce pe cel iubit în tine însuţi, a nu-l lăsa în afară de tine, a-l purta în tine.
Asta înseamnă să iubeşti – să porţi în tine, să poţi spune persoanei iubite: „Nu eşti numai în afară de mine, ci eşti în mine, şi mai ales în mine”. Fiecare lucrăm cu capacitatea noastră şi trebuie să veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea să fie cum o vrea Dumnezeu, după poruncă, şi să determine alte iubiri din partea celor care răspund iubirii noastre. Există o emulaţie în iubire, există o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulaţie în iubire, să iubim cât putem noi mai mult, ca să-i putem ajuta mai mult pe oameni.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni. În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: „cum le ţâpă dinlăuntru” – aşa cum îi vine, aşa se manifestă. Ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.
Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

A-l iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: „În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi”.

Iubeşti atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti. Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi pe cineva, câtă vreme îl marginalizezi pe cineva, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti.

Părintele Serafim îmi zicea: „Copile, eu mă bucur de succesele tale cum mă bucur de succesele mele”. E un lucru extraordinar! Prin urmare, Părintele Serafim nu avea nici o urmă de nemulţumire când realizam ceva, poate chiar mai bine decât Dânsul. De ce? Pentru că avea bunătate şi iubire faţă de mine.

În măsura în care omul progresează în iubire, îi determină şi pe alţii să se angajeze la aceeaşi lucrare, formând astfel un şuvoi de iubire. Aceasta depinde de măsura în care oamenii sunt preocupaţi de lucruri de felul acesta, pentru că dacă nu eşti preocupat, iubirea rămâne o calitate şi atâta tot.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti”. Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire.

Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.

Este important de ştiut că un om cu iubire este întotdeauna şi cuviincios şi politicos.

Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că: „De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”; iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.

Desăvârşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”, o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinţa în bine sau în rău, pentru că „ce faci te şi face”, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că: „Dacă nu faci binele pe care îl ştii, n-are rost să cunoşti alt bine” ca să-l faci pe acela.

Creştinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidenţă. Creştinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcţiona, de a face din iubirea pătimaşă – iubire virtuoasă, iubire adevărată.

Cu cât suntem mai cuprinzători în iubire cu atât suntem mai cuprinzători în fericire. Şi dacă nu iubim, atunci nu suntem binecuvântaţi cu fericirea care izvorăşte din iubire. Iubirea este fericire. Fericirea adevărată izvoreşte din iubire.

Spune Sfântul Isaac Sirul în al 72-lea cuvânt al lui că: „Iubirea este pomul vieţii” şi, mai spune ceva minunat, zice că: „Iubirea este vinul care veseleşte inima omului”. Noi pomenim cuvintele acestea de fiecare dată când spunem Psalmul 103 şi zicem despre vin că: „veseleşte inima omului”, că Dumnezeu a făcut pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care-i luminează faţa şi vinul care veseleşte inima omului. Şi ne gândim la vinul adevărat. Dar Sfântul Isaac Sirul spune că vinul care veseleşte inima omului este dragostea lui Dumnezu şi dragostea omului faţă de aproapele. Şi spune Sfântul Isaac Sirul că din vinul acesta care veseleşte inima omului, din dragostea aceasta, au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat, au băut păcătoşii şi au uitat calea rătăcirii lor, au băut beţivii şi-au început să postească, au băut bogaţii şi-au dorit sărăcia, au băut săracii şi s-au îmbogăţit de nădejde, au băut cei simpli, cei neînvăţaţi şi au devenit înţelepţi. Aşa ceva face iubirea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dragostea este de trei feluri: „Dragoste după poruncă, dragoste după fire şi dragoste împotriva firii”. După poruncă are iubire cel care ascultă de porunca lui Dumnezeu şi pe toţi îi iubeşte la fel şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice. După fire are iubire acela care are iubirea cum o au părinţii faţă de copii, copiii faţă de părinţi, fraţii între ei. Iar iubirea împotriva firii au cei care unesc patima cu iubirea şi îi iubesc numai pe aceia care le prilejuiesc împlinirea patimilor.

Să vă spun povestea cu „Epitalamul”. Am fost la Iaşi şi am ţinut o cuvântare, şi cineva din sală m-a întrebat: Părinte, cum să mă manifest dacă iubesc pe cineva? Mi-am adus aminte de o poezie scrisă de Zorica Laţcu, intitulată „Te port în mine”, şi ca răspuns la întrebarea: „Cum poate să-şi manifeste cineva iubirea faţă de persoana iubită”, am răspuns cu poezia „Te port în mine”.
După ce am spus poezia aceasta, la scurtă vreme, primesc un alt bilet pe care scria: Părinte, ne-aţi spus o poezie de dragoste! (Vă puteţi închipui, un călugăr spune o poezie de dragoste! Îi şi stă bine, nu? Eu n-am categorisit-o ca pe o poezie de dragoste şi de aceea am spus-o. Da’ acuma şi după ce ştiu că-i de dragoste tot o spun.).Credeau că eu mai ştiu. Da’ n-am mai ştiut. Şi am zis: Dragă, îmi pare rău, da’ nu mai ştiu. După aceea m-am dus acasă şi mi-am prins mintea cu studenţii şi-am învăţat două poezii de dragoste. Şi când m-am dus din nou la Iaşi le-am spus: V-am rămas dator de rândul trecut cu nişte poezii de dragoste. Aţi spus că să vă mai spun vreo două, v-am spus una rându’ trecut, acuma vă spun trei. Prima a fost cea pe care v-am spus-o şi rândul trecut, „Te port în mine”, apoi „Somnoroase păsărele” şi „Epitalam”.

Să salvăm şi să înmulţim iubirea!

* text preluat din cartea "Veniti de luati bucurie", Editura Teognost, Cluj-Napoca.