Smerenia

Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gîndul că Dumnezeu le este dator lor, ci gîndul că ei sunt datori lui Dumnezeu.

De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”. Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gînduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră.

Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos.

Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie!

Cred că aţi citit din Sfînta Evanghelie cuvîntul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvînt, pentru că este foarte important.
Este important în înţelesul că şi noi trebuie să dorim a fi scrişi în cartea cea din ceruri, în gîndurile Mîntuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele” (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De cîte ori vezi mîinile, vezi şi ce este scris în palmă. Bineînţeles, este un fel de a vorbi, pentru că deşi vorbim de mîinile lui Dumnezeu („Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Psalmul 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gîndit ca avînd mîini, ca avînd picioare ş.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească şi are trup omenesc, bineînţeles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Şi, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De cîte ori priveşte Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mîinile Sale, vede şi semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfîntul Apostol Toma. Cînd Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar ştim noi cînd anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci cînd vor fi scrise mai întîi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfîntul Ioan Scărarul. Mai întîi să fim smeriţi, şi-atunci sigur suntem scrişi în ceruri. Nu numai pe cer, ci şi în cer. Sfînta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, şi zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriţi, îi facem locaş lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

M-aş mira să aibă cineva smerenie dacă nu se sileşte prin toate şi în toate a aduce slujbă lui Dumnezeu.

O sfîntă din Apus zicea că aşa cum oamenii au multe lucruri înlesnitoare în casa lor, şi cum la casele mari, deşi sunt scări, merg oamenii pe trepte, urcă din treaptă în treaptă, totuşi mai sunt şi alte posibilităţi ca să nu mai urce din treaptă în treaptă pînă la etajul al X-lea. De pildă, sunt nişte unelte cu care se ridică omul aproape dintr-o dată: ascensoarele. Şi aş zice că aşa cum este ascensorul, cum este liftul pentru cei care merg repede în sus la o casă, la o clădire, aşa-i în viaţa sufletească smerenia. De unde ştim? Ne-a spus Domnul Hristos cînd a zis: „Cel ce se smereşte se va înălţa”. Ştim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer de pe acelaşi munte în care S-a smerit mai tare. Cum S-a smerit mai tare? În faţa patimilor, cînd a tremurat, cînd a intrat într-un fel de zbucium, şi a zis: „Doamne, de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, să treacă, dar nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”. Asta-i smerenia. Asta înalţă. Şi cred că nu este întîmplător că Domnul Hristos S-a înălţat de pe acelaşi munte unde S-a rugat să treacă paharul, dar nu cum vrea El, ci cum vrea Tatăl, şi apoi, de pe vîrful muntelui, S-a înălţat la cer ca un fel de răsplătire a coborîrii în smerenie. Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu, şi să ne ajute să ne rugăm cît mai mult, să agonisim această cale a smereniei, să ne urcăm dintr-odată ca şi cu un ascensor la înălţimea vieţii duhovniceşti pe care dorim să o avem şi pe care de multe ori vedem că n-o avem.

Sfîntul Isaac Sirul zice că dacă ai smerenie nu te gîndeşti cum să ajungi să ai smerenie, ci o ai ca pe un lucru ce-l porţi în tine şi se desfăşoară în viaţa ta. Pînă cînd noi avem căderi, pînă cînd noi avem întrebări, pînă cînd noi dorim să avem smerenie, înseamnă că nu o avem încă aşa cum trebuie.

Nu cred că poate cineva să fie nepăsător faţă de faptul că, de pildă, atunci cînd l-a întîlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm” (Luca 2, 48). Cine? „Tatăl Tău”. Păi, nici un tată, că se ştie că Iosif n-a fost tatăl Domnului Hristos. Şi totuşi, Maica Domnului a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”. Asta face smerenia. Aşa se acoperă omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui să ne preocupe şi pe noi la spovedit: cît suntem de delicaţi, cît suntem de binevoitori, cît suntem de îngăduitori, cît suntem de înţelegători faţă de neputinţa omenească, cît suntem de învăluitori, cît suntem de revărsători, dacă privim pe omul de lîngă noi ca cel care îl reprezintă pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legătură, că îl ajutăm pe cel de lîngă noi slujindu-I şi Domnului Hristos. Sunt nişte lucruri care ar trebui să ne preocupe mai mult la spovedanie. Şi atunci poate că am avea ceva de spus. Pentru că altfel, şi trebuie să recunoaştem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune că a jignit pe cineva, că a fost nepăsător, că a bruscat şi treburi din acestea, deja sunt lucruri, să zicem aşa, groase. Trebuie să ne mai gîndim şi la lucruri din acestea de subţirime sufletească. Dacă îi cuprinzi pe oameni în rugăciune, dacă îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tău, dacă te raportezi şi la străini ca la rudele după trup, dacă nu faci deosebire între unii şi alţii, nişte lucruri care bineînţeles că sunt insuficienţe, nu sunt păcate aşa încît, dacă le ai, gata ai căzut din dar. Nu este aşa. Totuşi, cînd e vorba să-L urmezi pe Domnul Hristos şi să-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie să te sileşti să fii ca ei. Pentru că nu poţi s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmîndu-te, cu orice te-ai afirma. Nu poţi să-l urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, să zicem, cînd a considerat că e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost văditor de rele. Nu poţi să-i urmezi femeii cananeence dacă nu eşti stăruitor în rugăciune şi tare în credinţă. Nu poţi să urmezi samarineanului milostiv, dacă te gîndeşti mai mult la ce să-ţi rămînă decît la ce poţi să dai. Sunt nişte lucruri care, aş zice eu, pentru cei care sunt înaintaţi în viaţa spirituală, ar trebui să fie nişte preocupări de îmbunătăţire sufletească.

Sfîntul Petru Damaschin spune că cu cît e omul mai aproape de Dumnezeu cu atît se smereşte mai mult, pentru că îşi dă seama de faptul că Dumnezeu l-a primit să-i fie colaborator în lucrarea binelui şi că cu cît face mai mult bine cu atît trebuie să ne smerim mai tare.

Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mîndru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpîn peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mîndru, păcatele se plătesc, mîndria îţi aduce neodihnă, nelinişte.