Calugaria - II -

Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şi­a îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu? Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvîrşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?

Dragă, sunt atîţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de a­i îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atîţia oameni care nu pot să­i îngrijească pe părinţi la bătrîneţe, fără să fie călugări. Aşa încît, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei.

Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, pînă cînd ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr–student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr–muncitor, adică să­ţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţi­ai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţi­ai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai dus­o înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi care­ţi este rostul, adică pînă nu eşti hotărît ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.

Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mîntui e mai uşor în călugărie decît în familie.

Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mîntuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, n­au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, cînd am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi­a spus un cuvînt formulat aşa: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mîntuiesc”. Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într­o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvîrşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.
Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustinicia sa.
Între necălugărie şi călugărie nu există o graniţă.
Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atît pentru ziua de astăzi, cît şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.
Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o rîvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.
Îmi vine în minte un cuvînt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci cînd a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: „Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem cînd te vei face om de treabă”.
Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, cînd venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: „Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea”. Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: „Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele”.

Părintele Serafim Popescu spunea uneori: „Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pămînt”. Replica mea la această afirmaţie a fost: „Da, însă cu alţi oameni”. Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decît ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pămînt. Nu suntem capabili de rai.