În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el – eu eram numai diacon – : „Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de cîte ori m-am gîndit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Poate că eu nu am ajuns la înţelegere cîtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlîntat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decît fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mîntuiţi şi ar fi mai bine de ei.
Este o vorbă: „Sunt mai aproape dinţii decît părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvîrşirile noastre sunt mai lucrătoare decît principiile creştine. Unde-i „crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…
Care credeţi că este cea mai dăunătoare „slăbiciune” a zilelor noastre?
Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu