Gandul la moarte

Ce importanţă are gîndul la moarte?
Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gîndul la moarte. Sfîntul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gîndul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi cînd ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi cînd ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi cînd ar muri mîine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfîntul Ioan Scărarul spune că gîndul la moarte – chiar are un capitol despre gîndul la moarte – este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gîndeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gîndeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că: „Mi-am uitat ca de moarte”. Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.
Nu prea e firesc să te gîndeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gîndi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gîndeşti la moarte.

Sfîntul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi cînd ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face cînd voi muri…

Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii”, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolul­i viu”.

O dată o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!”. Mi-o plăcut foarte mult expresia asta