În Filocalie, în volumul I, la Evagrie Ponticul, se spune că gîndurile sunt de trei feluri: gînduri îngereşti, gînduri omeneşti şi gînduri drăceşti. Drăceşti sunt gîndurile unite cu patimile, adică acele gînduri care izvorăsc din patimi şi care ne arată pătimitori. Gîndurile omeneşti sunt gînduri care nu sunt nici bune, nici rele, ci sunt de mijloc, pentru că la apă te poţi gîndi şi cu sete, şi fără sete, la aur te poţi gîndi şi cu lăcomie, şi fără lăcomie. Cine se gîndeşte cu gînduri indiferente are gînduri lumeşti, iar cine se gîndeşte la lucrurile bune cu legătură între ele şi Dumnezeu, acela are gînduri îngereşti, adică se gîndeşte la aur, de pildă, şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru metalul acesta preţios, se gîndeşte la frumuseţi din viaţa aceasta şi-L slăveşte pe Dumnezeu pentru frumoasele lucruri pe care le-a făcut El. În acest caz, omul are gînduri îngereşti. Şi prin gîndurile obişnuite se ridică la gînduri îngereşti, şi prin gîndurile îngereşti se apropie de Dumnezeu.
Să fim cu grijă la gîndurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rînduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfîntul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari.
Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac cînd este mic, cînd este ca o iarbă, dar cînd se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încît trebuie să fim cu grijă la începuturi.
E foarte, foarte important să ne păzim mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viaţa întreagă, să ne păzim mai ales simţurile prin care intră în minte cele din exterior mai ales prin vedere şi prin auz; şi cine îşi păzeşte simţurile are tot mai puţine gînduri neconforme cu voia lui Dumnezeu şi, cu vremea, acestea se şi sting după cuvîntul din Pateric care zice: „De morţi nu te teme, dar fugi de cei vii!”. De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gîndurile pe care le porţi în minte şi care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce influenţează interiorul chiar dacă nu simţurile sunt vinovate pentru ceea ce purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară, iar mintea este cea care prelucrează gîndurile, iar dacă mintea este pătimaşă, supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în sine.
Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vînt şi nu se naşte patimă fără de gînd”. Deci întîi şi întîi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gîndurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rînduială în minte ca să-ţi poţi face rînduială în viaţă. Cine nu-i atent la gînduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.
Tot Sfîntul Marcu Ascetul spune că: „Aşa cum focul nu rămîne în apă, tot aşa nici gîndul cel rău în inima iubitoare de osteneală”. Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gînd rău în minte care te asupreşte, care se învîrte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gîndul cel rău, obsesia respectivă.
Mai zilele trecute, nu ştiu la ce slujbă eram în biserică, am costatat că am trei gînduri de-odată. Şi gîndul la ce se zice, şi la Doamne Iisuse Hristoase, şi nu ştiu ce mi-o venit în acelaşi timp în minte. Şi-am zis: Domnule, uite, vezi, aşa-i mintea. Mintea-i făcută să nu stea la un singur gînd. De ce? Pentru că numai aşa poate fi lucrătoare în viaţa de toate zilele.
La mine vin de multe ori oamenii şi-mi spun că nu le stă mintea la rugăciune, nu le stă mintea la slujbă. Şi-mi dau seama că-i aşa, că nici a mea nu stă. Şi-atuncea zic: dragă, ăsta nu-i păcat, asta e o neputinţă.
Nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu