luni, 11 ianuarie 2010

Pocainta - II -

Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pămînt, la Sfînta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm de intrarea în Împărăţie încă de la Sfînta Liturghie, atunci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru a lua parte la Sfînta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: „Cîţi sunteţi chemaţi, ieşiţi”, şi noi ne gîndim la cei nebotezaţi, nu la noi. Dar aceste cuvinte ne spun că trebuie să avem o vrednicie, adică să trăim o viaţă care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu şi să ne apropie de El, pentru ca astfel să primim darurile lui Dumnezeu. Pînă la urmă pocăinţa este un dar de la Dumnezeu. El ni-l dă dacă ne împuţinăm păcatele şi ne ajută să nu le mai facem, chiar dacă mai facem greşeli.

Condiţiile iertării sunt în primul rînd pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti cînd părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.

Mie întotdeauna îmi sună strident cînd cineva mă întreabă: „Părinte, oare pe mine mă iartă Dumnezeu?”. Nu există om pe care să nu-l ierte Dumnezeu, dacă se sileşte să ducă o altă viaţă. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Ce roade aveaţi atunci cînd eraţi în neştiinţă? Roade de care acum vă e ruşine”. Cînd începe să ne fie ruşine de ceea ce am făcut, atunci înseamnă că părăsim păcatul şi ne apropiem de Dumnezeu.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Cînd au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gîndit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.
În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvintează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfînt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tînăr un cuvînt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.
Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

Niciun comentariu: