Pacatele - I -

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mîndria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mîndria, nici desfrînarea, nici hula, nici altceva, decît acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mîndru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfîntul Atanasie cel Mare, într-un cuvînt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rînd, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpîneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, cîtă vreme ne stăpîneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gînd, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrînesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cîntare populară care zice:
„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,
Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.
De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul cînd află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.