Calugaria - I -

Călugăria este elita Bisericii.

La cîţi ani se intră în viaţa monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de cînd sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atîţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vîrsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vîrsta la care se intră în viaţa de familie. Deci cînd te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care­şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s­ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, cînd părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Pînă la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmînd lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrînge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr­o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr­o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr­o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr­o rîvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.
Undeva, se spune într-un psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvînt care nu s­ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu cînd spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, însă, cînd e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi–copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu–om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Pînă la urma îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le­o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.